Despre Inima

Despre inimă și alte eseuri este cea mai recentă carte publicată de Andrei Pleșu la Humanitas. Este o colecție de patru prelegeri susține cu diferite ocazii. Acestea sunt ușor de citit și urmărit păstrându- și oarecum oralitatea, spre deosebire de Parabole care constituie un studiu erudit, mi-a dificil de asimilat cititorului. Despre inimă, despre bătrânețe, despre prostie și despre problema răului.

1. Despre inimă de poate vorbi in mai multe sensuri, fiecare cu un nivel mai profund de semnificație decât precedentul. Inima la nivel clinic: este vorba de organul care pompează viața în întreg organismul. Apoi, la un nivel superior este inima romantică, sediul emoțiilor noastre, dureri și bucurii. Aceste prime două perspective sunt ușor de intuit însă lucrurile interesante sunt cele care urmează. Un rol neglijat al inimii în modernitate este acel epistemologic. Cunoașterea prin intermediul inimii. Acest tip de cunoaștere este complementar (dacă uneori nu chiar opus) celui rațional, definit prin acumulare succesivă de informații. Cunoașterea cu ajutorul inimii este una solară, opusă celei lunare (luciferice cum ar zice Blaga). Nu este una tip de silogistic, care avansează în trepte ci este mult mai “pneumatică”, mai intuitivă, lapidară. Este că și atunci când îți place cineva sau ceva dar nu stai sa analizezi care sunt motivele. Cunoașterea cu ajutorul inimii se poate face brusc, este ca o revelație. În fine, ultima treapta despre care Pleșu vorbește este inima omului ca sediului Principiului. În centrul ființei umane este inima lui, esența personalității sale. Dar odată ce omul parcurge această cădere în sine, această călătorie “in jos” rezultatul este total invers, este acea revelație a libertății, a descoperirii lui Dumnezeu. (Vezi mai departe Confesiunile sfântului Augustin.)

 

 

Razvan Anton, UAD Cluj, via Fabrica de pensule

2. Problema răului se pune strict in context strict religios. Dacă ieșim din acest context Răul devine un accident care nu are nevoie de explicații. Dar din perspectivă creștină se pune problema sensului răului nu a cauzei acestuia. Care este rostul acestuia? Cum poate un Dumnezeu bun și atotputernic sa permită existența răului în lume? Termenul tehnic pentru rezolvarea acestei dileme este teodiceea. Andrei Pleșu trece în revistă câteva posibile soluții, arătând in același timp ce argumente s- ar putea ridica împotriva.

a. Soluția estetica: Raul e fragmentar, binele e in ansamblu. Faptul că raul acționează nu înseamnă că acesta nu are un rost mai înalt și că imaginea de ansamblu nu este bună. Atata doar că noi nu vedem aceasta imagine de ansamblu. Dar dacă totuși nu vom putea noi pricepe imaginea de ansamblu, atunci ce rost are?

b. Soluția didactică: te educa, te modelează. Raul are un scop mai înalt decât putem noi pricepe, produce ceva bun in noi. Cu alte cuvinte, Raul lucrează în noi virtutea răbdării. Dar totuși, nu ar putea fi raul acest mai mic, suferința mai puțin chinuitoare?

c. Soluția liberului arbitru: plătim libertatea pe care o avem în dar prin posibilitatea de a o folosi greșit. Dumnezeu ne-a creat ființe libere din punct de vedere moral astfel încât nu suntem roboti care sa nu poată alege o alta cale decât ce a binelui.

d. Soluția răului iluzoriu. Raul nu este decât o parere de moment, este de fapt calea unui bine mai mare.

e. Soluția Leibniz: lumea noastră cu răul în ea nu este decât una dintre toate lumile posibile.

f. Soluția personala, diavolul: Raul are o singură sursă, și anume diavolul care la orice bine face un rău.

g. Soluția tainei: nu știm ce rost are răul, este o taina pe care nu o pricepem. Este o solutie care convine mult teologilor.

Andrei Pleșu propune acestei probleme a răului Parabola neghinei și a grâului. Pe scurt Dumnezeu nu smulge neghina pentru că nu cumva odată cu ea să smulgă și grâul. Răul aduce ceva vieții pe această carare pe care ne-a fost dat să mergem. Parabola neghinei temperează câteva excese ale creștinismului: excesul exigenței, zelului, activismului. Cum anume, va invit sa descoperiți în carte, alaturi de celelalte două eseuri.

“Ateul mizează pe convingerea că reperul menit să îi organizeze viața nu exista sau e un fals.” – A. Pleșu

Despre avort

Așa arată un copil la 14 săptămâni, vârstă până la care civilizația noastră evoluată a decis că poate fi hăcuit și aruncat la gunoi.

Să te întrebi dacă e om sau nu, îl doare sau nu, e viu sau nu, e un semn de prostie: aici nu e vorba de credință sau necredință, ci de știință sau ignoranță. Nu există dubii: e deja om, are inimă și creier, îl doare. Iar dacă nu-l ucizi, se naște sub forma incontestabilă de copil. Simplul fapt că n-are încă CNP nu-l face mai puțin om decât peste încă 5-6 luni.

Să spui “mai bine hăcuit decât nedorit, neiubit sau abandonat” e probă de ticăloșie. Pe el cine-l întreabă dacă preferă să fie chiuretat sau să trăiască așa, neiubit? De unde știm că, odată născut, nu se găsește cineva să-l iubească și pe el? De unde putem ști câtă dragoste va dărui altora?

E normal să decizi pentru trupul tău. Dar ce faci când în el se află trupul altuia? Care, dacă ai răbdare, peste vreo 18 luni îți spune “mama”.

Nimeni nu vrea să interzică nimic. Dar e bine să știm despre ce vorbim. Măcar să debanalizăm grozăvia, ca să evităm să se ajungă vreodată la ea.

Indiferent de poziția fiecăruia, un lucru este clar: ideal ar fi ca nicio femeie, niciun cuplu tânăr să nu ia decizia tragică a avortului. Aceasta implică și educația sexuală a fetelor și a băieților, dar și educație în general, inclusiv cea pe care o oferă creștinismul prin predicarea înfrânării, respectului și responsabilității.

În loc să ne dăm în cap unii altora, mai bine am face tot ce este omenește posibil ca avortul să nu mai pară o banalitate ci o grozăvie, ca băieții să respecte fetele, ca tinerii să știe ce efecte poate avea un act sexual, ca familiile să sprijine tinerele gravide în loc să le împingă spre decizii tragice, ca educația să cultive respectul și responsabilitatea, și mai ales ca nicio femeie să nu fie obligată de viol, violență, sărăcie sau de presiunea anturajului să recurgă la avort.

Avortul e un act care ne privește ca societate, dar privește în primul rând femeile, și în special pe cele care cad victimă unor bărbați lași sau violenți, unor familii obtuze, sărăciei sau pur și simplu modei și spiritului veacului. Pe ele trebuie să le protejăm, să le înconjurăm cu delicatețe, înțelegere și respect, să le oferim toată iubirea și sprijinul ca să poată fi ferite de sarcini nedorite, sau să poată înflori ca mame, nu să fie forțate să recurgă la avort (fiindcă nicio femeie nu avortează de plăcere, iar efectul fizic și psihic este îngrozitor).

Cei care susțin avortul sunt datori să lupte cot la cot cu cei care îl condamnă pentru ca nicio femeie să nu fie obligată să recurgă la acest gest tragic.

Guest post by Adrian Papahagi, 24 martie 2017, used by permission. 

 

Despre supereroi

Am revăzut de curând seria BATMAN iar filmul de debut Batman begins mi-a atras atenția în mod deosebit. Mi-am pus întrebarea: de ce au nevoie oamenii de supereroi? De ce au nevoie să fie salvați?

Este această nevoie înrădăcinată undeva în subconștientul colectiv, că omul este căzut și are nevoie de eliberare? Este răul undeva acolo și au nevoie oamenii obișnuiți de cineva din afara sistemului pentru a-i proteja și scăpa?

Iată unele idei pe care le-am desprins din film:

dorința de a ajuta oamenii în nevoie

dorința de a face dreptate

eroul e de partea binelui

are puteri supranaturale dar nu abuzează de ele pentru a face răul

este acolo unde ai nevoie de el și când ai nevoie de el

te vede chiar și atunci când tu nu îl vezi

știe când ești în primejdie

nu se dezvăluie pe sine pentru a te atrage de partea lui ci te lasă să îl descoperi

intervine în momentul în care nu poți face față situației

acceptă contribuția ta la planul său chiar dacă pari un biet pion nesemnificativ

răspunde nevoii oamenilor obișnuiți de a fi salvați

binele învinge răul, în cele din urmă

Acestea au fost câteva trăsături ale supereroului imaginat care sunt comune Supereroului creștinismului, dacă se poate spune asta. Este demersul deplasat sau lipsit de reverență? Neadecvat? Cred că nu. Să nu uităm că și în trecut popoare au demonstrat prin ceea ce au lăsat în urma lor că “veșnicia era în inimile lor”.

Comuniune

COMUNIUNE

(Teatru // Text: Ioana GAVRILOVICI // Regia: Andra BUICU // Premiera: 14.04.2017)

Piesa are mai multe scene dar pot fi percepute două părți distincte: una narativă și una simbolistă. Prima parte propune prezentarea unui fir epic care merge de la ascensiunea zeolutului Baraba până la capturarea și încarcerarea acestuia de către romani. În câteva tablouri sunt introduse personajele și sunt prezentate tâlhăriile și petrecerile evreilor dar și demersurile ostașilor romani. Jocul scenic este simplu și direct, în general surprinzător de bun pentru amatori, dar comparabil cu ceea ce se poate vedea la teatrul studențesc Imago, spre exemplu. Costumele sunt de asemenea de remarcat.

Partea a doua începe în întuneric, este scena închisorii. Baraba ajunge înconjurat de demoni și alți condamnați, singur și abandonat. Visul său de mărire si de libertate parea ca se încheie aici. Oarecum criptic, are loc transformarea lui Baraba dintr-un un om sangvinic, de acțiune, brutal, poate puțin naiv, intr-un personaj disperat, agonic, însă căruia îi rămâne totuși speranța în eliberarea lui, contrar tuturor evidențelor. Viziunea regizorala este una matură, curajoasă, piesa folosind tehnologia în interesul său: jocuri de lumini și inserții audio, într-o prezentare unitară, inteligentă, negratuită. Este remarcabilă prezența lui David Mocan, cu un discurs expresiv, care alături de povestior, ușor faustian, sunt cred cei mai buni actori din această piesă. Tabloul răstignirii, încărcat de emoție autentică, este punctul culminant al piesei. Ușor previzibil, un copac înflorit, proiecție a florii albe plăpânde din mâna naratorului, este consumat într-un act colectiv sălbatic și violent.

Vocea înregistrată a sculptorului Liviu Mocan face mult pentru acest spectacol, la fel ca sunetul șofarului sau a strigătului de luptă Înviere. Finalul este prea “consumat”, prea dus pana la capat, prin detalieri si explicații.

Baraba nu reușeste să se integreze sau să se impună în neamul său: este un outlaw. Nu are părtășie nici cu cei din banda lui, cei care îi știau de frică dar de fapt nu prea îl respectau și care până la urmă ajung să se lepede de el pentru a-și salva pielea. Nu se apropie nici de hangiță care îl trădează romanilor. Ramâne singur și abandonat. Comuniunea lui Baraba are loc în mod desăvârșit doar cu Cel îmbracăt în alb, Cel înviat. Comuniunea are loc prin asumarea completă a identității Celuilalt.

Fotografii: VIA

Credinta si necredinta

Mi-am amintit de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există.“ Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“.

Andrei PLESU

preluat din Dilema veche, nr. 682, 16-22 martie 2017

Corectitudinea politica: O dereglarea rațiunii

O lectura placuta si mai usoara decat ma asteptam la inceput – dar totusi solicitanta. Este o carte de si despre filozofie. Cele trei eseuri cuprinse aici au fost de fapt prelegeri in care probabil ca autorului nu a intervenit prea mult deoarece isi pastreaza oralitatea. In primul eseu Gabriel Liiceanu propune dezvoltarea unui mecanism propriu al gandirii: ce este a gandi cu mintea ta? Nu este a te gandi la activitatile uzuale dintr-o zi; nu este a reda din cultura ta informatii cu privire la diferite lucruri; a gandi nu inseamna nici a consulta parerea filozofilor cu privire la diferite subiecte dar nici a-ti da tu cu parerea despre acestea. Despre a gandi cu mintea ta, Liiceanu detaliaza in cel de-al doilea eseu. O paranteza: am fost putin surprins totusi sa nu gasesc nimic despre filozofia Eclesiastului – desi controversata cu privire la autorul ei sau la data scrierii originale, aceasta carte ramane totusi de referinta pentru lumea veche si istoria filosofiei. Petru Cretia, reputat ebraist, spune ca aceasta carte de intelepciune propune de la un capat la altul un “fel de a gandi realitatea in intregul ei” fructificand stradania unui singur om de-a intelege si a teoretiza realitatea in care traieste.
In fine, ultimul eseu – si probabil cea mai valoroasa treime a cartii in contextul nostru postmodern – porneste de la o vorba a lui Pascal – si dupa ce face o succinta “istorie” a ideilor prezinta sase dereglari contemporane a gandirii. Este o veritabila demascare a pluralismului de gandire si in special a conceptului de corectitudine politica adoptat de o Europa secularizata aflata in pragul pierderii identitatii.
Intreg volumul este dedicat de Gabriel Liiceanu lui Alexandru Dragomir, o feblete a acestuia – asupra caruia mi-a trezit din nou interesul. Sper ca de data aceasta sa lecturez si cateva din scrierile acestui Socrate modern autohton.

Speranta la CS Lewis

În Creștinismul redus la esențe[1] speranța la care se referă CS Lewis este aceea legată de cer. El o definește ca o continuă așteptare a lumii viitoare, fiind normativă pentru creștini. Acestă atitudine nu este o scuză pentru pasivitate sau izolare în prezent ci implică o anume focalizare a creștinului în lumea în care trăiește, “Creștinii care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sunt tocmai aceia care s-au gândit cel mai mult la lumea viitoare”.

Cu toate acestea CS Lewis ne atrage atenția asupra faptului că s-ar putea să ne fie greu unora dintre noi să idenificăm această tânjire după cer și propune două posibile motive: lipsa educației în acest sens și/sau lipsa conștientizării acestei speranțe pe care o nutrim de fapt. Nădejdea această implică o dorință care sălășluiește în inimile oamenilor dar care este ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Este remarcabil cât de <laic> pare a fi aici Lewis. Ar putea exista mai multe căi de a rezolva această chestiune: una consumeristă în care crezi că împlinirea vine alergând după noi lucruri sau mărindu-le intensitatea dar rămânând totdeauna dezamăgit și alta a capitulării și înăbușirii adevăratei fericiri. Acestor două căi greșite autorul le propune o cale nespus mai bună[2] și anume calea creștinului. “Dacă descopăr în mine o dorință pe care nu o poate satisface nicio experiență din lumea aceasta, cea mai probabilă explicație este că eu am fost creat pentru o altă lume”. CS Lewis nu susține ca universul este o fraudă în acest caz ci doar o modalitate prin care plăcerile de aici sugerează realitatea de dincolo. Aceasta pare a fi în acord cu vorbele Mântuitorului, “Nu te rog să îi iei din lume ci să îi ferești de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupa cum nici Eu nu sunt din lume[3] “.

Poate unii necreștini sunt tentați să ironizeze această tânjire după cer a creștinilor. CS Lewis le spune să se gândească la muzică, care este singurul lucru cunoscut în viața prezentă care sugerează cu cea mai mare vigoare extazul și infinitul. Interesant este că și Cioran spunea: “La ce bun să-l frecventăm pe Platon când un saxofon ne poate face la fel de bine să întrezărim o altă lume?”[4]

 

Note de subsol:
  1. Editura SMR, 1987 []
  2. 1 Corinteni 12:31 []
  3. Ioan 17:15-16 []
  4. în Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, 2008 []

Plesu si zebrele

Dat fiind că, pînă una-alta, nu avem răspunsuri definitive (le vom avea vreodată?), trebuie să ne mulțumim, cred, cu ideea că universul nu e un ansamblu de tip sistematic, ci un ansamblu de tip experimental. Orice ipoteză pare să confirme apetența pentru „joc“ a Creatorului. Lumea e un laborator ingenios, spațiu de „testare“ a „posibilului“, euforie a „multiplului“, mod de a fi al inepuizabilei energii divine. Să nu ne facem iluzii: inteligența și „progresele“ instrumentarului nostru nu au mari șanse să egaleze fantezia, aplombul, îndrăzneala, subtilitatea și umorul lui Dumnezeu…

Filosoful Andrei Pleșu în Dilema Veche, articol De ce au zebrele dungi?

Aparut in Dilema veche, nr. 627, 25 februarie – 2 martie 2016

Fumusețea lui Pavo

Păunul este considerat ca fiind una dintre cele mai frumoase păsări și este cunoscută pe tot globul, mai ales datorită masculului care are o coadă superbă. Este o specie originară din Asia iar în țara noastră este domesticită și o întâlnim în gradini și parcuri, în locuri special amenajate. Masculul este numit păun și femela păuniță iar denumirea științifică este Pavo cristatus, după creasta pe care o poartă pe cap. Păunul este înrudit cu fazanul, care trăiește în libertate în țara noastră deși nu este o specie care a fost prezent din totdeauna aici.

pavo

Păunul este apreciat în special pentru coada lui și penele care o alcătuiesc. Penele de păun au culori vii și un desen complex care aduce cu o rețea de ochi. Atunci când vor să atragă atenția, păunii (masculii) își desfac penele din coadă sub formă de evantai. Aceste pene sunt controlate cu ajutorul unor mușchi din coadă. Putem remarca frumusețea acestor pene cu ochi. Ele sunt la distanțe aproximativ egale unele de altele, ceea ce le sporește frumusețea prin simetrie.

Culoarea penelor de păun este generată optic, printr-un fenomen fizic numit interferență. Aceasta înseamnă că nuanța (iridiscentă) se schimbă în funcție de unghiul de observare a penelor și a luminii disponibile. O altă pasăre care are culori intense, metalice ce se modifică în funcție de cum o privim este graurul.

Frumusețea pe care oamenii o văd în coada păunului dar și în celelalte păsări este una dintre amprentele lui Dumnezeu în Creație. Noi oamenii putem aprecia frumusețea penajului păsărilor și aceasta ne este vorbește doar nouă celor care le privim. Putem să considerăm frumusețea un indicator dspre frumusețea lui Dumnezeu și spre faptul că El dorește să Se exprime în Creație. Haideți să apreciem frumusețea pe care El a creat-o pentru noi.

Photo by (c) Milu Todut, 2015