Suferinta si regasire

La memoria del agua (Chile, Spania, Germania)

aguaPierderea dramatică a unicului fiu este cauza care o face pe Amanda să își părăsească soțul. Ea este o interpretă ce activează în domeniul științelor iar motivarea deciziei acesteia o descoperim la sfârșitul filmului după o zi petrecută în compania lui Javier, bărbatul ei care lucrează în construcții/ amenajări interioare. Revederea dintre cei doi este declanșată de căderea ninsorii, preferata copilului lor, Pedro. Amanda se simte fericită împreună cu Javier, lucru pe care însă nu și-l poate tolera dată fiind pierderea copilului lor. Amanda nu crede în existența vreunui sens în univers și nici în existența vreunui tată iubitor. Astfel ea alege să plece. Lui Javier însă lucrurile îi par altfel, dragostea fiind o soluție la problema răului. Însa dragostea nu trece peste libertatea individului și de aceea o lasă pe Amanda să plece. Iar el se întoarce la tatăl său singur pe care l-a neglijat în ultima vreme și care îl iubește.

Problema răului și a suferinței este una dintre chestiunile fundamentale ale existenței umane și a fost tratată încă de la începuturile creștinismului formulându-se diferite argumente explicative, numite teodicee. Dumnezeu este un Tată iubitor, plin de milă și îndurare. În capitolul 15 din Luca găsim una dintre cele mai grăitoare prezentări în acest sens: tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult.

re

Speranta la CS Lewis

În Creștinismul redus la esențe[1] speranța la care se referă CS Lewis este aceea legată de cer. El o definește ca o continuă așteptare a lumii viitoare, fiind normativă pentru creștini. Acestă atitudine nu este o scuză pentru pasivitate sau izolare în prezent ci implică o anume focalizare a creștinului în lumea în care trăiește, “Creștinii care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sunt tocmai aceia care s-au gândit cel mai mult la lumea viitoare”.

Cu toate acestea CS Lewis ne atrage atenția asupra faptului că s-ar putea să ne fie greu unora dintre noi să idenificăm această tânjire după cer și propune două posibile motive: lipsa educației în acest sens și/sau lipsa conștientizării acestei speranțe pe care o nutrim de fapt. Nădejdea această implică o dorință care sălășluiește în inimile oamenilor dar care este ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Este remarcabil cât de <laic> pare a fi aici Lewis. Ar putea exista mai multe căi de a rezolva această chestiune: una consumeristă în care crezi că împlinirea vine alergând după noi lucruri sau mărindu-le intensitatea dar rămânând totdeauna dezamăgit și alta a capitulării și înăbușirii adevăratei fericiri. Acestor două căi greșite autorul le propune o cale nespus mai bună[2] și anume calea creștinului. “Dacă descopăr în mine o dorință pe care nu o poate satisface nicio experiență din lumea aceasta, cea mai probabilă explicație este că eu am fost creat pentru o altă lume”. CS Lewis nu susține ca universul este o fraudă în acest caz ci doar o modalitate prin care plăcerile de aici sugerează realitatea de dincolo. Aceasta pare a fi în acord cu vorbele Mântuitorului, “Nu te rog să îi iei din lume ci să îi ferești de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupa cum nici Eu nu sunt din lume[3] “.

Poate unii necreștini sunt tentați să ironizeze această tânjire după cer a creștinilor. CS Lewis le spune să se gândească la muzică, care este singurul lucru cunoscut în viața prezentă care sugerează cu cea mai mare vigoare extazul și infinitul. Interesant este că și Cioran spunea: “La ce bun să-l frecventăm pe Platon când un saxofon ne poate face la fel de bine să întrezărim o altă lume?”[4]

 

Note de subsol:
  1. Editura SMR, 1987 []
  2. 1 Corinteni 12:31 []
  3. Ioan 17:15-16 []
  4. în Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, 2008 []

Plesu si zebrele

Dat fiind că, pînă una-alta, nu avem răspunsuri definitive (le vom avea vreodată?), trebuie să ne mulțumim, cred, cu ideea că universul nu e un ansamblu de tip sistematic, ci un ansamblu de tip experimental. Orice ipoteză pare să confirme apetența pentru „joc“ a Creatorului. Lumea e un laborator ingenios, spațiu de „testare“ a „posibilului“, euforie a „multiplului“, mod de a fi al inepuizabilei energii divine. Să nu ne facem iluzii: inteligența și „progresele“ instrumentarului nostru nu au mari șanse să egaleze fantezia, aplombul, îndrăzneala, subtilitatea și umorul lui Dumnezeu…

Filosoful Andrei Pleșu în Dilema Veche, articol De ce au zebrele dungi?

Aparut in Dilema veche, nr. 627, 25 februarie – 2 martie 2016

Fumusețea lui Pavo

Păunul este considerat ca fiind una dintre cele mai frumoase păsări și este cunoscută pe tot globul, mai ales datorită masculului care are o coadă superbă. Este o specie originară din Asia iar în țara noastră este domesticită și o întâlnim în gradini și parcuri, în locuri special amenajate. Masculul este numit păun și femela păuniță iar denumirea științifică este Pavo cristatus, după creasta pe care o poartă pe cap. Păunul este înrudit cu fazanul, care trăiește în libertate în țara noastră deși nu este o specie care a fost prezent din totdeauna aici.

pavo

Păunul este apreciat în special pentru coada lui și penele care o alcătuiesc. Penele de păun au culori vii și un desen complex care aduce cu o rețea de ochi. Atunci când vor să atragă atenția, păunii (masculii) își desfac penele din coadă sub formă de evantai. Aceste pene sunt controlate cu ajutorul unor mușchi din coadă. Putem remarca frumusețea acestor pene cu ochi. Ele sunt la distanțe aproximativ egale unele de altele, ceea ce le sporește frumusețea prin simetrie.

Culoarea penelor de păun este generată optic, printr-un fenomen fizic numit interferență. Aceasta înseamnă că nuanța (iridiscentă) se schimbă în funcție de unghiul de observare a penelor și a luminii disponibile. O altă pasăre care are culori intense, metalice ce se modifică în funcție de cum o privim este graurul.

Frumusețea pe care oamenii o văd în coada păunului dar și în celelalte păsări este una dintre amprentele lui Dumnezeu în Creație. Noi oamenii putem aprecia frumusețea penajului păsărilor și aceasta ne este vorbește doar nouă celor care le privim. Putem să considerăm frumusețea un indicator dspre frumusețea lui Dumnezeu și spre faptul că El dorește să Se exprime în Creație. Haideți să apreciem frumusețea pe care El a creat-o pentru noi.

Photo by (c) Milu Todut, 2015

Cristos este Inceputul

Întreaga Sfântă Scriptură mărturisește despre Mântuitroul Isus Cristos. Primul cuvânt din Biblie este b’reshit și poate avea mai multe înțelesuri: la început (cum este de altfel și tradus în primul verset al Facerii), Capul (reshit este un derivat de la rosh = cap), Întâiul [născut] (de la rishon = primul) sau Primul [fruct], pârga.

Pavel înțelege foarte bine acest lucru atunci când redactează Coloseni 1:

15 El este chipul Dumnezeului nevăzut,
    întâiul născut peste întreaga creaţie,
16 pentru că prin El au fost create toate lucrurile,
    în cer şi pe pământ,
cele vizibile şi cele invizibile,
    fie tronuri, fie domnii,
fie conducători, fie autorităţi.
    Toate au fost create prin El şi pentru El.
17 El este înainte de toate lucrurile
    şi în El se ţin toate împreună.

Adam si Eva

Adam si Eva de Albrecht Durer prezentată în cadrul expoziției de la Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca

adameva

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Această gravură este făcută după un clișeu din secolul XVIII. Cel original a fost executat de Durer in 1504 in placă de cupru.