Argument

“Ce este adevărul ?” (Pilat din Pont, Biblia, Ioan 18:38)

Aceasta este întrebarea pusă de Pilat din Pont, guvernator al Iudeii în vremea când a pătimit şi a murit Isus Hristos. La fel ca şi Pilat, mulţi dintre contemporanii noştrii privesc cu neîncredere posibilitatea ca răspunsul să poată fi cunoscut de om. Sunt foarte multe adevăruri particulare, multe individualităţi, multe universuri “paralele”. Şi totuşi, Hristos tocmai îi spuses lui Pilat că menirea Lui a fost să mărturisească despre adevăr. Iudeilor care L-au crezut le-a zis că rămânând în cuvântul Lui, vor cunoaşte adevărul, care îi va face liberi, ba mai mult, a afirmat plin de seninătate că El însuşi este adevărul, şi că nu este altă cale spre Dumnezeu în afară de El.

Creştinismul contemporan a pierdut din pretenţia pe care o avea asupra adevărului. Probabil şi din cauza inabilităţii celor credincioşi de a răspunde provocarilor zilelor noastre, de a fi actuali şi relevanţi, de a face cunoscută revelaţia lui Dumnezeu în istorie astfel încât să fie înţeleasă de omul de rând. Canalele TV de ştiinţă sunt dominate de concepţiile materialist-seculare care nu concep picior divin ca şi agent creator, darminte un “agent” mântuitor. Hristos devine unul din mulţii mesia ai primului secol, iar motivul pentru care mai auzim de El astăzi este că a avut parte de marketing mai de calitate. Religiozitatea românilor este din ce în ce mai mult la nivel declarativ, şi la toate aceste realităţi Biserica este luată prin surprindere.

Istoria creştinismului ne spune că apostolii lui Hristos au murit ca martiri, în afară de Ioan. Din nişte fricoşi dezamăgiţi în Vinerea răstignirii au devenit martori curajoşi ai evenimentelor pe care le-au văzut cu ochii lor. Pentru veridicitatea învierii lui Hristos au mers până la moarte.

Dacă este un motiv pentru a crede cuvintele tâmplarului din Nazaret, este pentru valoarea lor de adevăr. Creştinismul nu trebuie îmbrăţişat pentru beneficiile emoţionale, pentru echilibrul pshic, pentru sentimentul de apartenenţă şi incluziune într-un grup, sau pentru orice alte câştiguri, care de multe ori sunt reale. Principalul temei pentru a deveni ucenic al lui Hristos, creştin practicant trebuie să fie faptul că ceea ce se crede este vrednic de crezare, este adevărat, are o solidă bază istorică.

În felul acesta a înţeles fundamentarea credinţei în Hristos şi medicul Luca, autorul unui sfert din Noul Testament, când i-a scris prea-alesului Teofil: “am decis sa-ţi scriu în ordine lucrurile care s-au împlinit printre noi după ce le-am cercetat cu atenţie toate de la începutul lor ca să ajungi astfel să cunoşti întocmai temeinicia lucrurilor despre care ai fost învăţat”.

Similar, apostolul Pavel, într-unul din pasajele mele favorite din cartea Faptelor Apostilor îi spune împăratului Agripa: “vorbesc cu îndrăzneală […] fiindcă (aceste lucruri) nu s-au întâmplat într-un colţ” cu referire la învierea lui Isus din morţi şi la evenimentele ce au precedat aceasta.

Din aceste exemple se poate vedea că la începuturile ei credinţa creştină nu era un moft sau o fantasmă a unor evrei naivi, ci se baza pe evenimente istorice recente, înregistrate apoi în formă scrisă de martori oculari sau persoane apropiate acestora.

“Jesus loves you” (clişeu al culturii pop creştine din SUA)

Nu m-a atras niciodată folsirea clişeelor ci poate cel mult într-un mod ironic. Nici când am văzut sticker-ele de import şi alte abţibilde sau feţe zâmbitoare care declarau simplist că “Isus te iubeşte” n-am avut sentimente mai bune. Urmând trendul comporan al culturii “bumper/sticker” de simplificare şi reducere la slogane izolate fără context şi argumenţie, am ajuns să reducem evanghelia sau cel puţin modul în care o transmitem la “cele 4 legi spirituale” şi apoi în forma simplificată (ireductibil) la cele trei cuvinte ce interpun o inimioară între tine şi Cel prin care a fost creat universul. O astfel de abordare cred eu că deformează perspectiva biblică asupra persoanei lui Isus, întâi prin supra-simplificare şi apoi prin accentuarea aspectului ce “prinde” la omul contemporan, preocupat şi abosorbit de emoţional, sentimental şi de o iubire diferită esenţial de cea pe care o are Dumnezeu pentru om. Omului ce trăieşte pentru imediat într-un prezent veşnic grăbit, neancorat şi neinteresat de trecut şi fără vreo perspectivă asupra viitorului mai înaltă decât propria existenţă i se aruncă în treacăt trei cuvinte în speranţa că vor fi o ancoră care să-l aducă spre evanghelie. Ca să nu superficializăm mesajul Marii Împăcări eu cred că e nevoie de eforturi mult mai mari, întâi de înţelegere a vremurilor, a întrebărilor şi angoaselor specifice prezentului şi apoi de traducere a evangheliei în limba vecinului nostru, dar nu redusă la clişeele culturii pop, şi nici condensată încât să nu mai aibă relevanţă, în toate acestea rămânând cu un picior în prezent şi cu unul deaupra istoriei, din perspectiva eternităţii. Altfel riscăm să răspundem întrebărilor pe care oamenii nu şi le pun, sau răspunsurile noastre să fie atât de uzate, standardizate sau importate încât să nu aibă prea mare relevanţă pentru oameni. La adăposul cald al zidurilor bisericilor noastre suntem în mare parte izolaţi de multiplele şi diversele provocări cu care este confruntat creştinismul începând cu cărţile preudo-istorice ce ne spun “adevărul despre Isus” până la ştiinţa materialistă care nu poate permite picior divin în nici un cotlon al universului. Într-o astfel de lume suntem chemaţi să fim martori ai adevărului, să vorbim cu împuternicirea dată de Duhul Adevărului “răsturnând plăsmuirile minţii şi piedicile care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu”.

“Isus era fiul lui […] Iosif, fiul lui Eli […], fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Biblia, Luca 3)

La unul din cursurile din modulul pedagogic din timpul facultăţii profesorul a scris pe tablă opţiunile pe care le avem în ce priveşte originea noastră ca fiinţe: Adam & Eva, maimuţa sau extratereştrii. Nu-mi amintesc motivul pentru care profesorul a prezentat opţiunile, dar mi-a rămas întipărit în minte momentul. Una din născocirile cele mai la modă şi care domină aproape complet peisajul ştiinţific oficial este ideea că omul este “parte integrantă a naturii, rezultatul schimbărilor evolutive nedirijate”. Într-o astfel de lume conceptul de păcat ca şi ofesă împotriva unei fiinţe personale transcendente în faţa căreia suntem răspunzători nu-şi mai au locul. Jertfa răscumpărătoare a lui Isus devine ceva parohial, învechit, demodat. Hristosul rămâne şomer, nemaiexistând vreun păcat originar şi nici păcate particulare care aibă nevoie de răscumpărare. Concepţia naturalistă mătură creştinismul ca irelevant, ba chiar periculos, teoretizând că religia este motorul iraţionaltăţii din care se naşte violenţă nenecesară, ba chiar că credinţa este “un virus al minţii”. Această din urmă idee nu este străină de istoria recentă a României, ştiut fiind că în comunism au fost cazuri de oameni trataţi de “delir mistic” în secţiile de psihiatrie.

Ca vestea bună să poată fi semănată în mintea omului modern cred că este nevoie de un proces de desţelenire a terenului. Din acest motiv, una din direcţiile pe care le vor urma articolele de pe acest sit va fi spre apărarea relatării Creaţiei ca istorie vrednică de crezare. Dintre toate cărţile Bibliei, Genesa este cea mai ridiculizată. Dar pentru Biserică are o importanţă capitală, deorece din ea se trag direct sau indirect doctrinele majore ale creştinismului, cum ar fi Dumnezeu creatorul şi răscumpărătorul, starea decăzută a omenirii prin păcatul care a atras belstemul asupra creaţiei originale perfecte, nevoia de jertfă de sânge pentru ispăşirea nelegiuirii, promisiunea răscumpărătorului, căsătoria, etc. Luca trasează genealogia lui Isus până la Adam şi apoi spune despre acesta că este fiul lui Dumnezeu. Omul de ştiinţă şi-o imaginează trecând printr-un strămoş asemănător maimuţei, până la vreun proto-organism unicelular şi mai apoi prin materia nevie iar în final într-un obiect infint de mic, de dens şi de fierbinte despre care se ştie destul de puţin, anume singularitatea care a dat naştere Universului prin Big Bang. Biblia învaţă că omul este creat după chipul şi asemănarea unei Fiinţe superioare, personale, morale şi libere în contrast cu ştiinţa vremii care include omul complet în natura din care a evoluat. Fiecare individ se vede pe sine însuşi dar şi pe ceilalţi oameni în lumina uneia din cele două modele ale originii. Convingerea mea este că doar creaţia specială acordă individului o bază obiectivă pentru demnitatea fiinţei umane conferindu-i o valore intrinsecă prin faptul că poartă chipul Creatorului. Doar trasându-ne genealogia prin Adam ne vom găsi adevărata identitate istorică, şi doar prin cunoaşterea Celul de-al doilea Adam vom putea fi înfiaţi de către Dumnezeu.

“Cine ziceţi voi că sunt eu ?” (Isus, Biblia, Luca 9:20)

Întrebarea aceasta răsună peste veacuri, şi de răspunsul pe care îl dă fiecare, Hristos a spus că depinde locul în care îşi va petrece veşnicia, fie în Casa Tatălui, fie în afara ei. Autorii cărţilor Noului Testament, dintre care mulţi au fost martori oculari la evenimentele relatate, au lăsat scris biografii ale persoanei istorice Isus Hristos. Pe baza acestor scrieri fiecare poate să încerce un posibil răspuns la Marea Întrebare. Dar nici mărturia scrisă a evangheliştilor, nici argumentele care se aduc în sprijinul vieţii, miracolelor, morţii, învierii şi înălţării lui Hristos nu pot convinge omul că Cel răstignit este Fiul lui Dumnezeu, “Unul Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii”. Petru a răspuns bine “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu!” dar Isus a completat repede “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” Aceasta este şi mărturisirea noastră, cei din SOCLU, la care fiecare a ajuns nu uşor, nu repede şi nu fără obstacole, întrebări şi dubii. Este mărturisirea la care nu ascundem că sperăm şi ne rugăm să ajungi şi tu, cititorule, ajutat de intelect şi călăuzit de Duhul Adevărului, căci “adevărul absolut ţine mai curând de natura misterului şi este mai accesibil inţelepciunii inimii umane, conştiente de limitele sale decât intelectului sigur pe forţele sale proprii”[1].

Note de subsol:
  1. Tereza-Brînduşa Palade, Curajul de a gîndi pîna la capat, Idei în dialog Nr. 1 (40), ianuarie 2008 [fragmete în revist@ 2] []

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *