Ştiinţa şi Creaţia

Ştiinţa.

La modul general, ştiinţa (de la latinul scientia = cunoaştere) înseamnă orice corp de cunoştinţe sistematice. Într-un sens mai restrictiv, aşa cum este înţeles acuma, ştiinţa se referă la un sistem de achiziţie de cunoştinţe folosind metoda ştiinţifică şi la corpul de cunoştinţe acumulat prin această cercetare[1].Metoda ştiinţifică se referă la parte prescriptivă, oferind reţeta generală despre cum se investighează un fenomen şi se ajunge la acumularea de cunoştinţe. Studiul ştiinţific implică observabilitate, repetabilitatea şi posibilitatea testării empirice a obiectului sau fenomenului studiat. Totuşi, această reţetă nu poate fi aplicată întotdeauna la fel şi nu toţi paşii enumeraţi sunt posibili de parcurs. De exemplu câmpul magnetic nu poate fi observat direct, ci doar efectele sale, dar asta nu îl face cu nimic mai puţin real sau ştiinţific.Pe baza observării realităţii şi a fenomenelor naturii oamenii de ştiinţă formulează ipoteze, teorii şi legi. O ipoteză este o declaraţie care nu este bine suportată, dar nici nu este invalidată de experimente. O teorie ştiinţifică este un model logic auto-consistent care descrie comportamentul unui anumit fenomen natural. O lege fizică sau o lege a naturii este o generalizare ştiinţifică bazată pe un număr suficient de mare de observaţii şi este considerată pe deplin verificată.Teoriile ştiinţifice sunt modele aproximative ale realităţii, întotdeauna supuse falsificabilităţii dacă sunt prezentate noi dovezi care sunt inconsistente cu teoria existentă. Astfel, ştiinţa este tentativă, fără să poate pretinde cunoaşterea absolută a adevărului, din cauza problemelor epistemologice inerente cunoaşterii empirice. În ştiinţele formale însă, cum sunt matematica şi logica, teoremele şi formulele sunt obţinute prin derivare logică pornind de la un sistem axiomatic, proces care scuteşte deducţiile de limitările epistemologice ale cunoaşterii empirice.

Creaţia.

Odată cu acceptarea aproape universală a uniformitarianismului geologic şi a teoriei evoluţiei biologice a lui Darwin, creştinismul şi-a văzut învăţăturile clasice despre crearea Cosmosului, a vieţii vegetale, animale şi umane şi a unui potop global ignorate sau de-a dreptul batjocorite. A fost nevoie de aproximativ 100 de ani de la publicarea Originii Speciilor a lui Charles Darwin până s-a ajuns la reafirmarea cu credibilitate a creaţiei speciale supranaturale aşa cum este descrisă în Genesa, prima carte a scripturilor ebraice şi creştine. Deşi au fost şi alţii creştini preocupaţi de recuperarea credibilităţii ştiinţifice a primei cărţi din Biblie, istoricii recunosc ca părinte al mişcării creaţioniste contemporane pe Henri Morris, a cărui carte The Genesis Flood (Potopul din Genesa) a fost temelia pentru ceea ce astăzi este numit Creaţionismul Ştiinţific. Dacă pe vremea lui Morris oamenii de ştiinţă care să accepte creaţia biblică erau practic inexistenţi, începând cu publicarea acestei cărţi din ce în ce mai mulţi creştini au aderat la modelul biblic al originilor iar numărul persoanelor cu studii doctorale care activează în universităţi şi în acelaşi timp sunt creaţionişti este în continuă creştere. Desigur, aceştia rămân deocamdată o mică minoritate dar cu o influenţă deloc de neglijat.

Este Ştiinţa Creaţiei ştiinţă ?

Una din criticile constante făcute ideilor creaţioniste este că nu pot fi considerate ştiinţă, deoarece au un fundament religios şi implică existenţa şi acţiunea supranaturalului care nu este accesibil metodei ştiinţifice. În Statele Unite ale Americii conceptul nu neapararat constituţional de “separare a bisericii de stat” este panaceul cu care este respinsă orice încercare de a introduce în şcolile publice teorii ştiinţifice alternative ale originilor care depăşesc graniţele naturalismului. SUA are şi o tradiţie interesantă a conflictului între creaţie şi evoluţie, conflicte ce au sfârşit uneori prin procese juridice. La unul din aceste procese s-a dat următoarea definiţie a Ştiinţei Creaţiei[2]:

“Ştiinţa Creaţiei” înseamnă dovezile ştiinţifice pentru Creaţie şi inferenţele asociate care indică:

  1. Crearea subită (dintr-o dată) a universului, energiei şi vieţii din nimic;
  2. Insuficienţa mutaţiilor şi selecţiei naturale în a înfăptui dezvoltarea tuturor tipurilor vii dintr-un singur organism;
  3. Schimbările sunt doar în limitele fixe ale tipurilor originale de plante şi animale create;
  4. Un antecesor (strămoş) diferit pentru om şi maimuţă;
  5. Explicarea geologiei pământului prin catastrofism, inclusiv prin producerea unui potop global;
  6. Un început relativ recent al pământului şi al tipurilor vii.

După cum este de aşteptat, vocea comunităţii ştiinţifice nu s-a grăbit să ratifice această aripă disidentă şi concurentă ca ştiinţă, ci dimpotrivă, s-au ridicat diferite obiecţii ce ţin de originea ei şi de felul de oameni care o practică. Astfel, spun aceştia, este evident că ştiinţa creaţiei este inspirată din Biblie şi foloseşte un concept religios, nu ştiinţific (Dumnezeu) care nu este accesibil investigaţiei ştiinţifice. Mai mult, acuzaţiile continuă, susţinându-se că ştiinţa creaţiei nu face predicţii, nu este testabilă, este practicată de persoane înguste la minte care nu sunt dispuse să-şi revizuiască teoria, şi nu se bazează pe dovezi pozitive pentru ceea ce pretinde ci mai degrabă pe inconsistenţele şi lipsurile curente din teoria evoluţiei.Desigur, faptul că ştiinţa creaţiei îşi are inspiraţia în scripturile sacre ebraice nu ar trebui să fie o obiecţie pentru validitatea teoriei. Aceasta trebuie judecată pe baza afirmaţiilor şi dovezilor care sunt aduse, chiar dacă la bază ar fi fost nişte înscrisuri pe un pergament găsit cine ştie unde, sau într-o carte a alchimiştilor medievali. Apoi, criticii se grăbesc să limiteze termenul de Dumnezeu în domeniul religios. Dar în contextul discutat, acesta poate însemna pur şi simplu un agent raţional creator, o cauză primară mai presus de materie şi energie. Iar dacă Dumnezeu înţeles ca agent creator este în principiu inaccesibil ştiinţei, ne putem întreba pe bună dreptate dacă ştiinţa are pretenţii reale de obiectivitate. Astfel, ceea ce se află dincolo de posibilităţile investigării naturaliste este din start în afara ştiinţei, aşa cum este aceasta definită în prezent. Dar o disciplină care din start nu poate descoperi întreg adevărul este fără îndoială defectuasă, şi ar putea fi bănuită legitim de prejudecată în favoarea naturalismului şi a materialismului în esenţă ateu.În privinţa testabilităţii, este bine să facem distincţie între ştiinţa recurentă, observaţională, repetabilă şi cea a originilor, istorică[3]. Primul tip investighează eveniment direct accesibile, repetabile şi testabile. Ar fi greu să pui în discuţie validitatea ştiinţei operaţionale, căci orice sceptic ar putea fi confruntat imediat cu faptele. Cu totul altfel stau lucrurile cu cel de-al doilea tip de investigaţie. Cercetarea originilor are de a face cu evenimente singulare, primare, irepetabile, inaccesibile în mod direct observaţiei (cum ar fi crearea tipurilor de animale sau originea primei forme de viaţă). Ceea ce se studiază sunt urmele şi efectele din prezent ale acestor cauze. Atât creaţia cât şi evoluţia implică unele principii de bază care se dau pur şi simplu, se postulează fără să poată fi demonstrate, prin definiţie. Deci creaţia este la fel de testabilă pe cât este evoluţia, căci amândouă doresc să explice universul şi lumea vie folosindu-se de aceleaşi fapte şi observaţii. Predicţiile ştiinţei creaţiei ar fi lipsa formelor tranziţionale clare de la un tip de animal la altul (cum ar fi un animal cu un membru care este jumătate braţ, jumătate aripă), existenţa resturilor animalelor moarte în urma catastrofei globale a potopului îngropate în straturi sedimentare pe întreg pământul, etc. Iar faptul că oamenii de ştiinţă creaţionişti îşi revizuiesc ideile este un fapt istoric. Modelul creaţionist contemporan este diferit de cel de acum 50 de ani, unele idei fiind abandonate, altele rafinate, iar altele fiind relativ noi, cum ar fi teoria cosmologică a lui Russell Humphreys care încearcă să concilieze o vârstă tânără a pământului cu vastitatea distanţei (după măsurătorile curente, aproximativ 14 miliarde de ani lumină) până la marginile universului observabil. Pe lângă dovada lipsei fosilelor clar tranziţionale, se aduc şi alte dovezi pozitive din domeniul probabiliţilor, a teoriei informaţiei, etc.Din analiza obiecţiilor care se fac pentru a invalida pretenţia la statutul de ştiinţă a Creaţiei se poate vedea că acestea nu rămân în picioare, ci mai degrabă dezvăluie prejudecata pe care o au oamenii de ştiinţă în favoarea ideologiei materialist-seculare şi împotriva oricărei urme de picior divin în explicarea originilor universului, a vieţii şi a omului.

Note de subsol:
  1. Wikipedia – Science []
  2. J.P. Moreland, Scaling the secular city (Grand Rapids: Baker, 2005), pp. 208-13 []
  3. Roger Patterson, Evolution Exposed: What is science ? []

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *