Concepţii despre lume şi viaţă (II). Panteismul

Panteismul este o concepţie despre lume şi viaţă specifică filosofiei orientale (asiatice) care are un set de presupoziţii total diferit faţă de concepţiile occidentale. La baza panteismului se află presupoziţia conform căreia totul este dumnezeu şi dumnezeu este totul, adică universul este totuna cu dumnezeu sau universul este dumnezeu. Dumnezeul panteist este de fapt o forţă, o energie impersonală care alcătuieşte şi se confundă cu Universul. Prin urmare se poate trage concluzia că tot ce există, de la stele şi planete până la oameni, plante şi animale este dumnezeu, atenţie, nu mai mulţi dumnezei ci acelaşi dumnezeu (unicul) care se manifestă sub mai multe forme, chipuri (de planete, oameni, animale, pietre, praf cosmic). Scopul omului este acela de a descoperi faptul că el este de fapt dumnezeu şi parte din dumnezeu.

Una din afirmaţiile de bază ale panteismului este: “Atman este Brahman” adică sufletul fiecărei fiinţe umane este sufletul cosmosului”.[1] Atman este sufletul unei fiinţe, a unei persoane iar Brahman este sufletul Universului (Creaţiei). “Tot ce există este dumnezeu, nu există nimic care să nu fie dumnezeu. Dacă pare să existe ceva ce nu este dumezeu, aceasta este maya, adică iluzie, şi nu există cu adevarat”.[2]

O altă presupoziţie a panteismului este aceea că toate drumurile duc la dumnezeu, prin urmare toate religiile şi filosofiile sunt căi diferite dar care duc la acelaşi dumnezeu. Toate religiile duc la fericire şi pace sufletească. Poate că cel mai bine se explică aceasta presupoziţie prin cuvintele unui guru indian: “Nu vă mai certaţi pentru doctrine şi religii. Există una singură. Toate râurile curg în Ocean. Curgi şi lasă-i şi pe alţii să curgă!”.

În gândirea occidentală o idee nu poate fi în acelaşi timp şi adevarată şi falsă: A nu este totuna cu nonA (Legea Non-contradicţiei). În gandirea orientală panteistă, însă, nu există nici măcar o discuţie despre adevăr sau fals, despre bine sau rău, aceste concepte fiind considerate neimportante sau chiar o iluzie (maya). În panteism progresul spiritual are ca scop final unificarea totală cu Brahman (Universul) sau atingerea stării de Nirvana (stingere a conştiinţei). Acest lucru se face nu adoptând anumite doctrine care nu sunt importante ci prin anumite tehnici, cum ar fi: rostirea unor mantre (formule “magice”), meditaţie, rostirea la nesfârşit a unor rugăciuni sau mătănii, Yoga.

Panteismul respinge ideea conform căreia există o singură religie adevarată sau o singură tehnică de a atinge Nirvana. Toate religiile şi tehnicile spirituale sunt utile şi la fel de adevarate (daca se poate vorbi despre adevar în panteism) chiar dacă au învăţături total diferite şi sunt în contradicţie una cu cealaltă. Ce diferită este această afirmaţie faţă de cea facută de ISUS: “EU sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin MINE” (Ioan 14:6).

Panteismul spune că trebuie trecut dincolo de Bine şi Rău şi că Universul “este perfect în fiecare clipă”.[3] Problema cu acest mod de gândire apare atunci când observi că în lume există suferinţă, suferinţa e ceva rău, o consecinţă a unui comportament greşit faţă de Dumnezeu.  Ei bine, nu, în panteism suferinţa este rezultatul lipsei de unitate dintre sufletul omului şi Brahman (Universul, Realiatea Ultimă). Atât timp cât omul există şi este conştient, el va suferi mai mult sau mai puţin. Suferinţa poate fi şi rezultatul neaplicării corecte a tehnicilor de progres spiritual în vederea uniunii cu Brahman.

In acest context al discuţiei apare conceptul de Karma. Karma este noţiunea conform căreia destinul prezent al omului, liniştea sau suferinţa lui, statutul de om bogat sau cerşetor este rezultatul unor fapte din trecut, dintr-o existenţă anterioară. Karma este legată la rândul ei de conceptul de reîncarnare. Conceptul de reîncarnare afirmă faptul că după moartea trupului, sufletul nu dispare  (cel puţin nu înainte de unificarea cu Brahman, ce echivalează cu starea de Nirvana) ci işi continuă existenţa într-un alt trup. Astfel, o persoană renaşte de mai multe ori timp de sute sau mii de ani, într-o viaţă ea poate fi bărbat, în alta femeie, într-una animal şi în alta plantă. Ce vei ajunge în viaţa viitoare depinde de acţiunile tale din viaţa aceasta. În cele din urmă, dupa mii de ani de reîncarnări succesive, vei ajunge să te uneşti cu Brahman. Astfel încetează ciclul reîncarnărilor dar şi existenţa ta: dispari ca o picatură intr-un ocean.

În panteism, spre deosebire de teismul creştin, daca ai “pacatuit” nu există nimeni care să te ierte, marturisirea nu te ajută la nimic. Păcatul trebuie ispăşit de tine însuţi. Această ispăşire se face reîncarnându-te într-o fiinţă aflată pe o treaptă ierarhică inferioară. Invers, dacă nu păcătuieşti, te vei reîncarna într-o fiinţă superioară şi vei ajunge mai repede la finalul ciclului reîncarnărilor. Fiecare om trebuie să sufere pentru greşelile sale, nu există nicio valoare în uşurarea suferinţei (în acest punct hinduismul şi budismul au conceptii diferite: hinduismul respinge ideea uşurării suferinţei în timp ce budismul o acceptă). Acest lucru explică de ce în ţări ca India de exemplu şi astăzi există milioane de oameni ce mor de foame iar societatea nu face nimic pentru a-i ajuta. A-l ajuta pe cel în suferinţă înseamnă să-l condamni la retrăirea la  nesfârşit a aceleiaşi vieţi şi prelungirea timpului până când va ajunge să se unească cu Brahman. Moartea este sfârşitul existenţei individuale, trupeşti, dar ea nu produce nicio schimbare esenţială în natura omului. Atman (Sufletul) este impersonal (spre deosebire de concepţia teistă creştină unde el este personal) şi numai acesta are valoare, iar la reîncarnare Atman (Sufletul) devine o altă fiinţă.

În panteism istoria este ciclică şi timpul ireal iar istoria ca stiinţă nu interesează. Din această cauză, pentru un panteist dovezile istorice şi arheologice nu contează, poţi să-i aduci oricâte dovezi legate de temelia istorică a creştinismului, el nu le va crede sau le va ignora. Pentru un panteist nu contează dacă Isus chiar a făcut minuni, dacă chiar a vindecat bolnavi sau dacă chiar a înviat din morţi. Istoricitatea Bibliei sau a oricărei cărţi sfinte teiste nu este importantă pentru un panteist. Scrierile religioase orientale conţin o mulţime de poveşti, fabule, mituri, poezii, cântece dar care nu au nicio bază istorică nici nu sunt susţinute de dovezi istorice, dar pe panteişti nu-i deranjează acest lucru. Panteismul apare sub forma mai multor religii precum: hinduismul, budismul, sichismul, jainismul şi mişcarea New Age. Un rol important în toate aceste religii îl au mentorii spirituali sau aşa-numiţii guru sau sadhu (oameni sfinţi) care-i ghidează pe credincioşi şi le spun care este/sunt cele mai eficiente căi de a atinge Nirvana.

Panteismul este o concepţie despre lume şi viaţa cu multe principii care de multe ori se contrazic unele pe altele şi care nu sunt sustinute de dovezi de natură istorică. Cu toate acestea se pare ca pentru panteisti  acest lucru nu este o problemă. Cu toate problemele de logică pe care le ridică, panteismul este atractiv pentru un număr tot mai mare de oameni din Europa şi America. Cărţile despre religiile orientale şi cursurile de yoga au cunoscut o dezvoltare rapidă în Europa şi America în ultimii 20 de ani. Misterul, noutatea şi lipsa rigorii doctrinare sunt cele care atrag cel mai mult, urmate de promisiunile de sănătate fizică şi psihică pe care le fac diverşi guru.

Panteismul are “avantajul” că nu iţi cere să renunţi la concepţia despre lume şi viaţă în care ai fost crescut, poţi să rămâi creştin/musulman/evreu şi să practici yoga în acelaşi timp. Toate căile duc spre aceeaşi destinaţie.

Pentru a contracara panteismul, creştinii ar trebui ca să-i cunoască mai întâi punctele slabe şi să le exploateze pentru a-i recupera pentru Împaraţia lui Dumnezeu (Dumnezeul Personal revelat de Bilblie) pe cei care au căzut în mrejele acestei gândiri. Acest proces are şi o latură spirituală, nu doar una raţională. Dealtfel, argumentele raţionale şi ştiinţifice de prezentare a creştinismului unui panteist au mari şanse să eşueze, raţiunea nefiind aşa de importantă în acest sistem de gândire. Poate că rugăciunile sunt mai eficiente în acest caz decât demonstrarea falsităţii afirmaţiilor panteiste cu ajutorul unor argumente raţionale.

În timp ce panteismul are tot mai mulţi adepţi în Europa, teismul creştin câştigă adepţi în ţările asiatice. Succesul creştinismului, mai ales în India (majoritar hindusă) se întâlneşte mai ales în rândurile claselor defavorizate, sărace, care nu au avut acces la o educaţie religioasă în spirit panteist foarte riguroasă şi al căror panteism a căpătat în timp anumite caracteristici ce îl fac mai uşor de combătut de misionarii creştini. Panteismul popular are anumite diferenţe faţă de cel elitist (trăit de preoţii hinduşi sau budişti) şi nu este atât de filosofic ca panteismul descris în cărţile sacre hinduse sau budiste. Multe din informaţiile enumerate în acest articol, în India sau Tibet sunt accesibile doar preoţilor, doar ei au dezbateri teologice şi citesc cărţile sacre. Această lipsă de informare cu privire la propria credinţă a claselor de jos combinată cu dragostea arătată de misionarii creştini de-a lungul timpului faţă de aceştia (lucru neobişnuit mai ales în ţări cu puternice tradiţii hinduse, hinduismul, aşa cum este el practicat de preoţi, este foarte elitist, săracii fiind consideraţi oameni de nimic care îşi merită soarta din cauza păcatelor din vieţile anterioare) au dus la convertirea de-a lungul secolelor a milioane de panteişti la creştinism.

Note de subsol:
  1. James W. Sire, Universul de lângă noi, Oradea: Cartea Creştină, 2005, p. 144 []
  2. Sire, p. 144-145 []
  3. Sire, p. 152 []

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *