Din Atena în oraşul meu


Rafael, Sf. Pavel predicând în Atena (1515)

“În timp ce Pavel îi aştepta în Atena, i s-a întărâtat duhul în el când a văzut că cetatea era plină de idoli. Prin urmare, a început să poarte discuţii în sinagogă cu iudeii şi cu cei temători de Dumnezeu, iar în piaţă, în fiecare zi, cu cei ce se aflau pe acolo. […] Pavel a stat în mijlocul Areopagului şi a zis: “Bărbaţi atenieni, în toate privinţele văd că sunteţi foarte religioşi. Căci, în timp ce treceam prin cetate şi mă uitam la locurile voastre de închinare, am găsit şi un altar pe care era scris: «Unui Dumnezeu Necunoscut». Ei bine, ceea ce voi respectaţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu! […] Unii dintre ei însă i s-au alăturat şi au crezut. Între ei era şi Dionisie areopagitul, o femeie pe nume Damaris şi încă alţii împreună cu ei.” (Faptele Apostolilor 17: 16-17, 22-23, 34; Noua Traducere Românească)

Asemenea creştinilor primului secol în vremea lor, evanghelicii trăiesc astăzi ca şi minoritate în România. Biserica Creştină se găseşte în situaţia ca Vestea Bună a împăcării dintre Dumnezeu şi om să fie percepută ca una dintre multele oferte de pe piaţa bogată a religiei (sau a spiritualităţii), din care fiecare îşi alege acele elemente care i se potrivesc sau care îi sunt oportune. Diferitele modele de evanghelizare în masă folosite cu succes în secolul XX devin din ce în ce mai ineficiente iar reflexele care ne-au ajutat să rezistăm comunismului nu mai sunt de mare ajutor la douăzeci de ani după ce acest sistem s-a prăbuşit. Această situaţie îi invită pe toţi cei preocupaţi de viitorul credinţei creştine la recitirea în cheie modernă a diferitelor relatări ale eforturilor misionare din Faptele Apostolilor şi din restul istoriei Bisericii, în încercarea de a găsi “o articulare proaspătă şi potrivită a Veştii Bune”.[1] Dintre diferitele prezentări ale evangheliei în Noul Testament, consider că un model foarte potrivit care ar putea inspira începuturile oricărui demers evanghelistic, apologetic şi transcultural urban este discursul ţinut de Apostolul Pavel la Areopag, în frumosul şi vestitul oraş Atena.

De la “un dumnezeu necunoscut” la Isus Cristos

Trecerea apostolui Pavel prin Atena nu pare să fi fost programată, ci a ajuns acolo din cauza persecuţiei pe care iudeii au stârnit-o împotriva lui în Berea. Dar aşa cum se întâmplă deseori şi cu multe evenimente indezirabile pe care le trăiesc creştinii, Dumnezeu le întoarce spre un bine şi mai mare, la care nicidecum nu s-ar fi gândit, pentru acei care iubesc pe Dumnezeu.

În aşteptarea lui Sila şi Timotei care rămăseseră în Berea, Pavel are timp să examineze cetatea în care a ajuns, lucru pe care îl face “cu luare aminte”, acordând o atenţie specială lucrurilor la care se închinau atenienii, şi care erau nu puţine. Dar vederea acestei cetăţi însemnate unde locuiau mulţi intelectuali şi unde piaţa religioasă era atât de diversă, existând atât de mulţi zei, nu l-a descurajat. Pavel nu s-a văzut neputincios, ca unul care doar asistă la desfăşurarea spectacolului lumii sub ochii lui, fără să poată face nimic, ci dimpotrivă, i-a întărâtat duhul să ducă vestea bună şi acestor oameni. Ceea ce a şi făcut, atât în spaţiul închis al sinagogii evreieşti, cât şi în agora, piaţa publică,[2] vorbind cu oamenii pe care-i întâlnea. Invăţătura nouă pe care o aducea a părut ciudată filosofilor stoici şi epicurieni cu care Pavel intrase în vorbă, aceştia invitându-l să o expună pe larg pe Areopag, locul de întâlnire al consiliului oraşului.

Ca să se poată relaţiona cu atenienii sfântul apostol Pavel a străbătut întâi cetatea, nu din plăcere turistică sau ca să admire arhitectura locală, ci ca să le cunoască (printre altele) obiceiurile religioase, idolii, sau, în limbaj modern, concepţia lor despre lume. Şi chiar dacă duhul lui era întărâtat la vederea atâtor altare, nu le-a scos ochii cu idolatria lor, ci pornind de la observaţiile făcute “cu luare aminte”, şi, mai ales, de la “dumnezeul necunoscut”, le-a vestit pe Dumnezeul adevărat, creator, transcendent, susţinător activ al creaţiei, şi pe Omul înviat prin care acest Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate. Clericul, poetul şi istoricul englez din secolul XIX, Henry Hart Milman are de spus urmatoarele cuvinte despre modul în care apostolul şi-a început expunerea înaintea filosofilor şi celorlalţi atenieni: “Introducerea discursului apostolului Pavel este în acord cu cele mai perfecte reguli ale artei […] Este calm, temperat, conciliant. Nu există denunţare vehementă a idolatriei, desconsiderare dispreţuitoare a opiniilor filosofice prevalente; nu are nimic din rigiditatea vechiului profet iudeu, nici din sarcasmul sfidător al polemistului creştin de mai târziu.”[3]

Observăm cum în urma plimbărilor prin Atena şi observaţiilor asupra culturii locale, dar şi ca urmare a unei mai bune înţelegeri a gândirii atenienilor rezultată după numeroasele discuţii cu cei pe care-i întâlnea zi de zi în Agora, Pavel găseşte acestă punte înspre învăţaţii păgâni, prin acest “dumnezeu necunoscut”. Greci fiind, crucea era pentru ei o nebunie (lecţie pe care Pavel probabil o învăţase exact cu această ocazie). Tocmai de aceea, el începe predicarea nu pornind de la Cristos (cum a făcut cu evreii), ci de la Dumnezeu, prezentat ca şi Creator, Stăpân, Suveran, Unul care nu poate fi cuprins în obiecte meştesugite de imaginaţia oamenilor, contrastându-l pe YAHVE cu chipurile turnate ale zeilor atenienilor. Abia apoi, construind pe acestă fundaţie necesară având în vedere audienţa, le vorbeşte despre Cristos şi învierea din morţi.

A doua punte culturală care îl conectează pe apostolul-orator cu publicul este citarea din poeţii vremii: “<<Căci în El trăim, ne mişcăm şi existăm>>; sau, aşa cum au spus şi unii dintre poeţii voştri: <<Căci şi noi suntem urmaşii Lui.>>” (Fapte 17:28). Nu e singurul loc unde Pavel citează poeţi cunoscuţi. În 1 Cor 15:33 apostolul citează din comedia Thais a poetului grec Menander, iar în 1 Tit 1:12 este citat poetul Epimenides.[4] Apostolul reuşeşte să găsească indicii corecte despre Dumnezeul adevărat chiar şi în operele literare păgâne. O asemenea îndrăzneală ar fi putut fi aspru sancţionată de unii purişti, scandalizaţi de folosirea textelor ce laudă idoli morţi pentru a face cunoscute atribute ale Dumnezeirii.[5] Există oare indicii ale harului, “şoapte ale altei lumi” prezente şi astăzi în creaţiile culturale seculare (film, muzică, filosofie, pictură, etc) contemporane? Cu siguranţă. Dar este nevoie de puţin geniu paulin ca să le descoperim şi să le folosim pentru îndreptarea celor nedrepţi spre Adevăr, după care şi ei “bâjbâie”.

Predica lui nu a fost doar una care excelează în retorică ci a fost şi persuasivă, nesacrificând Evanghelia pe altarul relevanţei, ci căutand o adeziune clară la învaţătura nouă pe care o aducea, vorbind cu îndrăzneală despre faptul că există o “dovadă netăgăduită” în învierea din morţi a lui Isus Cristos, şi că va fi o judecată a lumii prin acest Om, rânduit pentru aceasta slujbă tocmai de către Dumnezeu.

La fel cum se întâmplă cu intelectualii din mai toate timpurile când este vorba să creadă în Cristos şi să se întoarcă la Dumnezeu, unii din ascultătorii lui Pavel, probabil o majoritate, au luat în râs şi omul şi învăţătura lui ciudată, adjectivul folosit de atenieni pentru a-l descrie pe Pavel însemnând culegător de seminţe – cu referire la păsările ce culeg de ici şi colo – dar care a ajuns să însemne leneşul intelectual ce făcea paradă cu cunoştinţe izolate auzite de la alţii, fiind folosit în mod evident batjocoritor.[6] Dar, har Domnului, cuvântul care iese însoţit de Duhul nu se întoarce fără roadă, şi citim cum Dionisie Areopagitul, Damaris cât şi alţi oameni prezenţi în mulţimea care a ascultat au crezut în ceea ce li s-a vestit. Evanghelizarea intelectualilor, şi nu numai, este deseori un proces îndelungat, un efort de durată, consecvent, şi nu m-ar mira deloc ca Dionisie şi Damaris să fi fost parteneri aprigi de discuţii ai lui Pavel în zilele dinainte de discursul de pe Areopag.

La fel cum apostolul Pavel a înţeles tiparele diferite de gândire şi răspuns la evanghelie ale evreilor şi grecilor, suntem şi noi datori să căutăm să înţelegem modul de relaţionare şi de percepţie al contemporanilor noştri. Nu putem înghiţi nemestecate reţelele de succes pentru evanghelizare din alte ţări şi alte culturi, iar efortul nostru este acum cu atât mai mare cu cât vectorii ce caracterizează gândirea celor din secolul XXI nu sunt deloc puţini, spre deosebire de secolul I. Desigur, dacă observaţiile acestea sunt corecte, înseamnă că nu ne putem refugia în comoditatea evanghelizării facile de tip “primeşte-l pe Isus în inima ta” sau a “celor 4 legi spirituale” (ambele modele fiind de import).

Inspiraţie pentru veacul nostru

Cum s-ar întreba şi Pavel dacă ar călca pe străzile oraşului secular românesc, am putea să ne întrebăm şi noi care or fi “dumnezeii necunoscuţi” ai românilor? Cine sunt “poeţii voştri” ale căror versuri conţin indicii ale harului comun, pe care i-am putea cita din când în când în discuţiile sau scrierile noastre evanghelistice, arătând că nu suntem ignoranţi, anacronici sau anistorici?

William Lane Craig, unul dintre cei mai însemnaţi apologeţi contemporani a observat că “înţelegând corect cultura noastră este important pentru că Evanghelia nu este auzită niciodată în izolare. Este întotdeauna auzită în raport cu ambianţa culturală curentă.”[7] De aceea, Biserica nu poate trece cu vederea tendinţele culturale şi sociale ce influenţează şi transformă societatea astăzi, şi încă să proclame evanghelia ca şi cum am trăi în 1950 sau 1800. Mecanismele aflate tradiţional la îndemâna evanghelicilor şi reflexele raportării la lumea ce ne înconjoară moştenite din comunism nu mai sunt nici relevante nici eficiente, nici pentru noi ca moştenitori ai Împărăţiei, nici pentru mântuirea celor fără Cristos. Asta înseamnă că lecturile noastre vor trebui să se extindă dincolo de Sămânţa Adevărului, incluzând studii biblice şi cercetări erudite ale slujirii creştine în mediul urban, scrieri care lipsesc aproape cu desăvârşire de pe piaţa de carte evanghelică românească.[8] Din păcate, gândirea critic-reflexivă evanghelică românească, neimportată, este destul de rară. Mai mult, cei mai mulţi credincioşi nici nu intuiesc că ar fi nevoie de o astfel de exegeză a culturii şi a locului în care trăiesc.

Are Biserica ochii îndeajuns de deschişi încât să poată citi semnele timpului şi să-şi reorienteze slujirea pentru a întâmpina nevoile şi întrebările oamenilor acestor vremuri, sau rămâne încremenită în retorica fugii faţă de lume, neoferind credincioşilor alte opţiuni decât cea a izolării culturale, devenind astfel o “fantomă pentru societate”?[9] Obositorul discurs de “separare de lume”, neînţeles din păcate în sensul lui biblic, cristic (e deajuns să ne amintim cu cine a mâncat şi băut uneori Fiul Omului) ne blochează înţelegerea că diferenţa între noi şi vecinul nostru secular nu este doar una spirituală, ci este şi una culturală. Avem de-a face cu un anumit blocaj al comunicării, iar vorbirea noastră devine în zadar, şi nu ne putem permite să neglijăm cu superioritate spirituală “lumea”. Babelul din fiecare însoţit de dialectul cultural diferit pe care îl vorbim face ca efortul nostru evanghelistic să fie anacronic, nerelevant, uzat. Raymond Bakke, un pastor ce a slujit peste 35 de ani în Chicago şi în multe oraşe mari ale lumii a făcut următoarea observaţie: “Majoritatea ne-creştinilor din lume nu vor fi oameni îndepărtaţi geografic, ci oameni îndepărtaţi cultural care deseori locuiesc împreună la umbra marilor construcţii urbane în zonele metropolitane ale fiecărui continent (în afară de Antarctica, desigur). A face misiune nu mai înseamnă traversarea oceanelor, junglelor şi deşerturilor, ci înseamnă traversarea străzilor şi oraşelor lumii. De acum înainte, aproape toate misiunile creştine vor fi transculturale în mijlocul pluralismului urban cauzat de cea mai mare migrare din istoria omenirii, din emisfera sudică spre nord, de la est la vest, şi, mai presus de toate, de la rural la urban.”[10] Oraşele noastre nu se compară cu Chicago, dar România se îndreaptă încet spre situaţia descrisă mai sus. Cluj-Napoca găzduieşte deja 83 de naţionalităţi.[11] “Dumnezeu aduce oamenii la oraş”, adaugă Ray Bakke. Este Biserica pregătită pentru această provocare? Să dea bunul Dumnezeu, căci “creştinismul mileniului III [sau cel puţin al secolului XXI, n.a.] va fi urban sau nu va fi deloc” după cum afirma eseistul şi teologul ortodox Mihail Neamţu.[12]

Tânăra generaţie evanghelică

Aspectele discutate mai sus ţin de relaţia bisericii cu cei din afara ei, dar la fel de important pentru viitorul nostru ca evanghelici este modul în care credinţa este transmisă generaţiei tinere, născută şi crescută în libertatea de tranziţie.

Păstrarea credinţei în tinerii noştri nu poate fi făcută prin mijloace de control şi directive pentru “întărirea disciplinei şi climatului duhovnicesc”. Mai degrabă trebuie să cultivăm cu ei o comunicare veritabilă şi autentică, oferindu-le nu constrângeri ci faruri care să-i ajute în discernerea drumului pe care singuri trebuie să-l aleagă. Tinerii sunt afundaţi în cultura populară, sunt familiari cu ultimele gadget-uri, cu website-urile sociale, şi în general cu ceea ce este nou şi la modă. Cine va face pentru ei o exegeză a culturii de care sunt înconjuraţi, bogată în informaţii dar săracă în cunoaştere? Simpla interzicere sau concediere a mofturilor lor cu o fluturare superioară de mână nu le va fi de ajutor în aducerea acestora mai aproape de biserică. Nu este de mirare că unul din cei mai iubiţi predicatori evanghelici de către tineri este Vladimir Pustan, care, pe de o parte petrece timp semnificativ cu ei şi îi angrenează în diferite proiecte prin Fundaţia Cireşarii, dar îşi şi ascute mintea şi vocabularul printr-o oră de lectură de beletristică în fiecare seară.[13]

Relaţia cu ortodoxia

Sunt multe alte direcţii de explorat în misiunea aceasta de căutare a unei expresii contemporane a evanghelicalismului românesc, însă aş dori să mă opresc încă la una singură: relaţia cu ortodoxia. Într-o predică intitulată Universalitatea Evangheliei, Richard Wurmbrand spunea: “Avem si noi limitările noastre, când am povestit unor pocăiţi că am fost la închisoare cu un catolic, şi, catolicul ăsta a suferit chinuri, a suferit torturi, şi la urmă a murit lângă mine, şi ultimul lui cuvânt a fost <<Isus iubit>>. Şi răspunsul pocăitului a spus <<degeaba-l iubeşte el pe Isus, că nu intră fiindcă e catolic>>. E aceeaşi chestiune care a fost acum 2000 de ani, că nu intră fiindcă-i grec sau fiindcă-i latin. Cine eşti tu să excluzi pe cineva din împărăţia lui Dumnezeu?”.[14] Richard Wurmbrand a fost cu siguranţă evanghelicul cu cele mai mari deschideri din perioada comunistă înspre celelalte tradiţii creştine, în special faţă de cele istorice.[15] Probabil că suferinţa îi ajută pe credincioşi să vadă cu mult mai mare claritate cât de mare este de fapt teritoriul comun, “creştinismul esenţial”. Dar nu neaparat doar suferinţa. C.S. Lewis, ale cărui scrieri “au constituit cel mai important corp de gândire creştină pentru evanghelicii americani în secolul XX”,[16][17] a făcut o remarcă care, după părerea mea, luminează motivaţia demersului ecumenic, de genul celui practicat de Wurmbrand: “Centrul fiecărei grupări [creştine], unde se află cei mai fideli membri ai ei, este punctul cel mai apropiat de celelalte grupări în spirit, dacă nu şi în doctrină. Lucrul acesta sugerează că în centrul fiecărei grupări există ceva sau Cineva, care, în ciuda tuturor divergenţelor de crez, a tuturor diferenţelor de temperament, a tuturor amintirilor de persecuţie reciprocă, vorbeşte cu acelaşi glas”.[18]

Cu toată deschiderea spre tradiţiile creştine istorice pe care au avut-o aceşti doi cunoscuţi credincioşi, raportarea populară a evanghelicilor la ortodoxie a rămas la un stadiu care aduce mai mult a dezinteres, ignoranţă sau superioritate. Această atitudine este perdantă pe două planuri: (1) ignoranţa faţă de ortodoxie se traduce în ignoranţa faţă de bogăţia teologică pe care această tradiţie o poartă cu ea (deşi eu mai degrabă aş afirma că moştenirea lăsată de Părinţii răsăriteni ai Bisericii aparţine întregii creştinătăţi, nu doar ortodoxiei, unul dintre motive fiind şi acela că în vremea Părinţilor Biserica nu era divizată) şi (2) cunoaşterea dogmelor şi modului specific de înţelegere a Scripturilor şi de a face teologie în ortodoxie pe de o parte ne deschide un palier larg de comunicare cu aproapele nostru ortodox (mai mult sau mai puţin practicant) şi pe de altă parte ne îmbogăţeşte şi ne inspiră şi pe noi ca evanghelici români. S-a mai spus şi altă dată că scrierile evanghelice americane, traduse pe bandă rulantă de editurile româneşti, caracterizeză un alt tip de gândire, occidental-pragmatic, nu răsăritean-afectiv. Din fericire nu suntem lipsiţi complet de autori evanghelici care au luat în serios ortodoxia (sau cel puţin patristica), printre aceştia numărându-se Dănuţ Mănăstireanu, Emil Bartoş, Eugen Matei, Lazăr Gog, Marius Daniel Mariş, Marius David Cruceru, Paul Negrut, Silviu Rogobete, Simona Doina Sabou.[19] Urmează însă sarcina mai dificilă de a coborî aceste studii din academia în biserici. Singurul exemplu pe care-l cunosc de biserică care a contextualizat în acest mod expresia publică a închinării de tip evanghelic este Biserica Penticostală Străjerul din Iaşi, care include lecturi patristice în timpul serviciilor divine.[20] Această neglijare a vieţii post-apostolică şi pre-reformă a Bisericii mi se pare cu atât mai ciudată cu cât pastorii absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ teologice evanghelice cunosc prea bine că doctrinele fundamentale ale creştinismului au fost clarificate şi cristalizate în acea perioada a Bisericii numită a Sfinţilor Părinţi.

Gânduri în încheiere

Oraşele noastre sunt deseori, ca şi pe vremea apostolilor, locuri ale pierzării, şi fără îndoială că şi duhul nostru este deseori întărâtat, simţindu-ne neputincioşi în faţa păcatelor care le macină. Dar “Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7). Având în noi puterea Duhului şi dragostea Fiului, căutând să fim împreună lucrători cu Dumnezeu Tatăl spre “impăcarea tuturor lucrurile cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din cer” (Coloseni 1:20), vom fi cu siguranţă călăuziţi înspre găsirea acelor forme de comunicare prin vorbire şi trăire a veştii bune.

Va trebui să găsim o viziune integratoare asupra închinării ce include toate manifestările bune, creative, ale spiritului uman, şi o viziune holistic transformatoare a spaţiului în care ne petrecem vremelnicia. Va trebui să unim spiritualul cu practicul, extinzând predica despre împărăţie de la cea din cer şi din inimile noastre, spre cea cere este capabilă să cuprindă străzile, şcolile, politica, administraţia, artele, ştiinţa şi orice altă exprimare a spiritului uman creat după chipul lui Dumnezeu. Nu trebuie şi nu putem reduce predicarea doar la salvarea sufletului şi apoi înregimentarea între zidurile clădirii bisericii, ci mesajul mântuirii trebuie să fie îndreptat înspre crearea de discipoli capabili să răscumpere întreaga existenţă. Ninive este exemplul care strigă “trezire (sau simpla salvare) nu este deajuns”.[21] Ucenicizarea care încurajează aducerea Împărăţiei în tot ceea ce facem este de asemenea necesară.

Nu vom fi capabili să susţinem o prezenţă coerentă, integratoare şi demnă în lumea urbană diversă, multiculturală, pluralistă şi tumultoasă fără o teologie capabilă să ne susţină vieţuirea noastră într-o astfel de lume. Această teologie trebuie descoperită prin recitirea Scripturii în cheie modernă în paralel cu exegeza susţinută a culturii şi a specificului local şi naţional. Suntem mărturii vii ai Dumnezeului cel viu în exact acest veac, în exact acest loc şi nu ar trebui să ne vedem altfel, exceptând faptul că suntem în acelaşi timp şi cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, având arvuna veşniciei reverberând în inima noastră.

Note de subsol:
  1. Dean Flemming, Paul and the athenians: articulating the gospel in a pluralistic world [PDF], European Nazarene College. []
  2. Agora în oraşele antice era punctul focal al vieţii politice, comerciale şi sociale. []
  3. Henry Hart Milman, The History of Christianity from the Birth of Christ to the Abolition of Paganism in the Roman Empire, London: John Murray, 1867; p. 438; disponibil online în Google Books. []
  4. Cf. explicaţiilor la versetele respective în The NIV Study Bible, Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 1985. []
  5. “Căci în El trăim, ne mişcăm şi existăm” este din poetul cretan Epimenides iar “Căci şi noi suntem urmaşii Lui” din poetul cilician Aratus în opera Phaenomena cât şi din Cleanthes în Imn pentru Zeus; cf. The NIV Study Bible. []
  6. Cornilescu îl traduce prin palavragiu. La fel şi Noua Traducere Românească. []
  7. William Lane Craig, God is not dead yet, traducere proprie. []
  8. O excepţie notabilă (poate mai sunt şi altele) este Raymond Bakke, O perspectivă biblică asupra misiunii urbane, Iaşi:Adoramus, 2006. []
  9. Cosmin Paşcu, un tânăr evanghelic ce locuieşte în Belfast a scris un articol curajos cu acest titlu pentru blogul Braşovul Evanghelic. []
  10. Ray Bakke, A theology as big as the city, Downers Groove, Il: Intervarsity, 1997, p. 13. []
  11. Clujul celor 83 de naţionalităţi, Ziua de Cluj, 31 iulie 2008. []
  12. Mihail Neamţu, Wikipedia, accesat 29 august 2008. []
  13. Vezi interviul din Info Creştin, Zece minute… de vorbă cu Pustan, “… citesc în fiecare seară câte o oră. Deci, în cursul zilei citesc la birou Biblia şi cărţi care îmi trebuie pentru predici, însă seara citesc doar beletristică”; accesat 6 septembrie 2008. []
  14. Richard Wurmbrand, Universalitatea Evangheliei [fişier audio pe trilulilu.ro, accesat 6 septembrie 2008]. []
  15. Daniel Brânzăi, pastor baptist în Los Angeles îi face următoarea caractarizare: “Nici până astăzi nu se ştie precis ce a fost Wurmbrand. Toţi cei care l-au cunoscut şi îndrăgit şi-l consideră frate, mai toate cultele şi-l revendică. Deunăzi a trebuit să-l corectez pe un preot ortodox care-mi mărturisea că el ştie că Wurmbrand a fost baptist până la capăt. L-am zăpăcit de tot când i-am spus că n-a fost aşa pentru că Wurmbrand a fost nominal reformat, dar mai mult pentecostal, puţin baptist, foarte catolic şi mai ales un creştin după Evanghelie care a îndrăgit-o foarte mult pe Maria, mama Domnului Isus.” [Blogul La Rotundu, accesat 20 septembrie 2008]. []
  16. Mark A. Noll, The scandal of the evangelical mind, Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1994; p. 218. []
  17. C.S. Lewis este la fel de apreciat şi de citit şi în România, nu doar de evanghelici – C.S. Lewis a fost anglican, cu o înaltă apreciere pentru viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii – ci, odată cu publicarea unor cărţi de-a lui de către Editura Humanitas a ajuns cunoscut şi publicului cititor larg. []
  18. C.S. Lewis, Creştinismul redus la esenţe, Societatea Misionară Română, 1987; Prefaţă, XII. []
  19. Vezi titlul tezelor din lista evanghelicilor români cu doctorat în teologie [PDF], compilată de Dănuţ Mănăstireanu. []
  20. Vezi site Străjerul – Reperele Bisericii Străjerul: Patristica. []
  21. Trezirea din Ninive a dispărut fără nici o urmă istorică. În cuvintele lui Ray Bakke “Profetul Naum spune un secol mai târziu <<Vai de cetatea (Ninive) vărsătoare de sânge>> Oraşul era acuma judecat şi urma să fie distrus de babilonieni în 612 î.C. … Iona a predicat jumătate evanghelia. Trezire fără ucenicizare este un lucru periculos. Ma gândesc la asta când citesc că avem 40-50 de milioane de creştini în biserici duminica – cel puţin 65.000 de biserici ale negrilor – şi totuşi priviţi ce puţin impact are această prezenţă asupra multor lucruri de importanţă” Bakke, p. 99-100. []

2 thoughts on “Din Atena în oraşul meu

    1. vasile Post author

      Conform documentul PDF referit, Lazar Gog are o teza de ThD cu titlul “Persoana si lucrarea Duhului Sfint in
      patristica preniceeana [The Person and Work of the Holy Spirit in Pre-Nicean Patristics]”.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *