Contextul formării canonului scripturilor Noului Testament

Introducere

Biblia este pentru creştini cea mai importantă scriere, Cartea prin care Dumnezeu s-a revelat pe Sine Însuşi oamenilor şi prin care Şi-a arătat voia Sa cu privire la oameni. Biblia este pentru miliarde de oameni “ghidul” în domeniul vieţii religioase şi cea mai valoroasă capodoperă a literaturii internaţionale.

Biblia creştină (cea protestantă) include 66 de cărţi, 39 incluse în categoria Vechiului Testament şi 27 în Noul Testament. Biblia utilizată de bisericile ortodoxă şi catolică cuprinde în Vechiul Testament, pe lângă cele 39 de cărţi acceptate şi de protestanţi, şi o serie de cărţi considerate necanonice de către protestanţi, precum: 1, 2, 3 Macabei, Eclesiasticul (a nu se confunda cu Eclesiastul), Tobith şi o serie de alte carti religioase evreieşti, dar pe care evrei nu le-au considerat ca fiind sfinte ci doar simple tratate “teologice” sau cărţi istorice. Aceste cărţi au un statut special în V.T. ortodox şi catolic în sensul că nu sunt la fel de autoritare ca şi celelate 39 de carţi, ele fiind cunoscute şi sub denumirea de deuterocanonice. În cazul Noului Testament toate confesiunile creştine acceptă azi ca fiind canonice cele 27 de cărţi care le avem astăzi în Biblie.

Întrebarile care se pun sunt cum anume au fost alese aceste cărţi pentru a fi incluse în Biblie, de ce acestea şi nu altele, care este diferenţa dintre cărţile canonice şi cele necanonice. Şi ce este canonul, la urma urmei?

La toate aceste întrebări şi la altele vom incerca să răspundem în acest articol.

Canonul – ce este el?

O definiţie a canonului este: totalitatea învăţăturilor biblice care constituie regula de credinţă şi trăire. Cuvântul canon înseamnă şi regulă fundamentală sau normă.

Canonul mai înseamnă şi cărţile biblice de origine şi inspiraţie divină adică totalitatea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament.

Creştinii cred că Duhul Sfânt a inspirat scriitorii acestor cărţi să le scrie şi tot El a ghidat procesul de  colectare şi selectare a lor în forma în care le avem astăzi în Biblie. Termenul canon are la origine cuvântul ebraic qaneh care înseamnă trestie de măsurat şi grecescul kanon care înseamnă standard sau model[1].

Unii adversari ai creştinismului susţin că Biserica a stabilit în mod arbitrar canonicitatea cărţilor Bibliei şi că a distrus toate cărţile religioase care nu aderau la doctrina oficială. Acest lucru este sugerat inclusiv de o mulţime de romane şi filme apărute în ultimul timp, unele traduse şi în România (ca de exemplu: Codul lui DaVinci de Dan Brown).

De asemenea se sugerează adesea că imaginea contemporană despre Isus a creştinilor conservatori, aşa cum este ea creionată de cele patru evanghelii nu ar fi cea corectă, ci mai degrabă cea zugrăvită de recent descoperitele “evanghelii pierdute” (Iuda, Toma etc.)

În acest articol vom încerca să vedem ce spun dovezile istorice despre Biblie şi dacă afirmaţiile criticilor Bibliei sunt argumentate.

Este oare corect alcătuit canonul Bibliei, în special cel al Noului Testament? Sau, am fost păcăliţi timp de 2000 de ani de o uriaşă conspiraţie pusă la cale de clericii Bisericii pentru a-şi păstra puterea asupra enoriaşilor şi a ascunde adevarul cu privire la Isus şi Dumnezeu asa cum se sugerează din ce în ce mai des de către anumiţi scriitori sau regizori de filme “documentare”?

Procesul alcătuirii canonului Vechiului şi Noului Testament

Istoria, atât cea creştină cât şi cea laică, sunt de acord că problema stabilirii cărţilor care sunt canonice nu a intrat în discuţie până în perioada 100-140 d.H. Atâta timp cat apostolii au trăit, ei au putut confirma sau infirma istoriile care se spuneau despre Isus şi au putut transmite învaţăturile lui pe cale orală în mod direct noilor convertiţi la creştinism. Sigur că unii dintre apostoli (Matei, Ioan, Petru, Iacov) au scris cărţi ce descriau viaţa lui Isus sau învăţăturile Lui. Atâta timp cât au trait apostolii nimeni nu a contestat scrierile lor iar eventualele cărţi scrise de eretici au putut fi relativ uşor combătute de către apostolii care L-au văzut şi ascultat pe viu pe Isus. Părinţii apostolici (cei care au urmat la conducerea Bisericii imediat după moartea apostolilor) au folosit des citate din cele 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan) şi din epistolele lui Pavel fără însă a căuta argumente în favoarea autenticităţii acestora.

La acea vreme evangheliile, epistolele şi restul cărţilor din Vechiul Testament nu erau adunate într-un singur volum cu numele BIBLIA aşa cum sunt astăzi, şi nu exista o listă a cărţilor sfinte. Totusi se pare că evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan erau adunate într-o singură colecţie.[2] Această colecţie purta denumirea de Diatesaronul sau Armonia celor 4 Evanghelii.

Problemele create de erezia gnosticismului au determinat episcopii creştini să adune scrierile pe care le considerau ca având autoritate apostolică şi să le pună într-o formă unitară. De-a lungul primelor două secole ale creştinismului au existat mai multe controverse cu privire la cărţile care să fie acceptate şi care să fie respinse, chiar între episcopii ce aveau o teologie corectă (negnostici).

Evenimentul care a determinat grăbirea procesului de selectare a cărţilor sfinte a fost crearea de către Marcion, un episcop gnostic din Roma, a unui “canon personal”. El a alcătuit în 140 d.H. o listă de scrieri despre care spunea ca reflectă fidel învaţăturile apostolilor şi ale lui Isus şi prin urmare orice alte cărţi sunt falsuri. Marcion făcea distincţie între Dumnezeul-Creator al Vechiului Testament şi Dumnezeul-Tată al Noului Testament. El credea că Biserica trebuie să se separe de Dumnezeul Vechiului Testament pe care-l credea mai prejos de Dumnezeul Noului Testament. Aceste idei l-au făcut să respingă toate cărţile Vechiului Testament şi unele cărţi din Noul Testament sau părţi din acestea care i se păreau a fi influenţate de iudaism. Din cauza antisemintismului şi antiiudaismului său, Marcion a respins ca fiind neadevărate toate cărţile Noului Testament ce aveau o tentă de iudaism: Matei, cele 3 epistole pastorale ale lui Pavel (1 şi 2 Timotei, Tit) şi Evrei. A păstrat în schimb o versiune “cenzurată” a evangheliei lui Luca şi 10 epistole ale lui Pavel.

Pe lânga această listă a lui Marcion, circulau în Biserica o serie de alte cărti care prezentau o imagine a lui Isus diferită de cea cunoscută până atunci (Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Iuda, Evanghelia lui Andrei) şi o serie de scrieri teologice atribuite apostolilor şi colaboratorilor acestora (Păstorul lui Hermas, Epistola lui Barnaba, Prima şi a Doua Epistolă a lui Clement). În acelasi timp, unele cărţi considerate azi canonice erau respinse de către unii creştini, ca de exemplu: 2 Petru, 2,3 Ioan, Iacov, Iuda, Apocalipsa lui Ioan. Nu toţi creştinii erau convinşi în aceea vreme că aceste 6 cărţi sunt autentice şi că au o origine apostolică.

Toate aceste probleme au determinat necesitatea stabilirii unor criterii clare după care să se evalueze autenticitatea unei cărţi, scopul final fiind acela de a promova învăţăturile lui Isus Cristos. Trebuie precizat faptul că episcopii din biserica primară nu au hotărât în mod arbitrar ce carte să includă în Biblie şi care nu, în funcţie de preferinţele lor subiective, episcopii nu au “definit adevărul” cu privire la cărţile Bibliei ci au descoperit care este adevărul prin studierea atentă a evangheliilor şi epistolelor (a tuturor). Orice tentativă de manipulare sau de falsificare a imaginii lui Isus prin eliminarea arbitrară a uneia sau alteia din cărţi ar fi fost imposibilă în condiţiile în care Biserica era persecutată, erau mii de episcopi în Imperiul Roman din care cel puţin unul ar fi dat in vileag întreaga conspiraţie. În plus, Noul Testament a ajuns în forma actuală printr-un proces lung şi multe discuţii la care au participat multe persoane, discuţii de genul: “De ce să alegem o carte şi nu pe cealaltă?”.

Criteriile prin care s-a determinat ce carte este inspirată de Duhul Sfânt sunt:

  • originea apostolică (sa fie scrisă de un apostol al Domnului, sau un colaborator al acestora)
  • acceptarea generală de către biserici (să nu fie folosită numai de către o singură biserică locală)
  • doctrinele din carte să fie clar exprimate (să nu existe ambiguităţi, contradicţii interne ale textului)
  • sa aibă ca subiect persoana şi lucrarea lui Isus Cristos
  • citirea ei sa ducă la creşterea standardului moral al cititorului
  • ideile exprimate într-o carte să nu le contrazică pe cele din alte cărţi intrate deja în canon
  • părinţii biserici (care i-au cunoscut pe apostoli personal sau au cunoscut pe unul din ucenicii apostolilor) să recunoască autoritatea şi veridicitatea cărţii
  • recunoaşterea din partea conciliilor bisericii (conciliile doar recunosc autoritatea unei cărţi nu o stabilesc).

Unul din istoricii Bisericii primare cu numele Eusebiu (264-340 d.H.) vorbeşte în cartea sa Historia Ecclesiastica despre 4 categorii de cărţi din cadrul creştinismului: 1. cele acceptate universal; 2. cărţile disputate: Iacov, 2 Petru, Iuda, 2 şi 3 Ioan; 3. cărţile neautentice: Faptele lui Pavel, Pastorul din Hermas, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, Didahia; 4. falsificările ereticilor: Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Mathias, Faptele lui Andrei, Faptele lui Ioan.

Atanasie din Alexandria (295-373 d.H.) în lucrarea Scrisoare de Paşti (367 d.H.) oferă o listă a carţilor Vechiului şi Noului Testament considerate de el ca fiind canonice. Lista Noului Testament este identică cu cea aflată azi în Biblii. Atanasie a fost cel care a reuşit să-i convingă pe sceptici de autenticitatea epistolelor lui Petru şi a Apocalipsei bazându-se pe argumente cum ar fi confirmarea apostolicitatii lor de către alţi părinţi ai bisericii care au trăit înaintea lui şi i-au cunoscut pe apostoli, diferenţa de stil şi învăţătură comparativ cu scrierile gnosticilor, istoria bisericească de până atunci care confirmă apostolicitatea acestor cărţi, acceptarea lor în majoritatea bisericilor încă din cele mai vechi timpuri. Tot Atanasie a fost cel care referindu-se la cele 27 de scrieri ale Noului testament a spus: “Doar în acestea e descoperită învăţătura despre Dumnezeire. Nimeni nu va putea adauga ceva la ele şi nimic nu poate fi scos din ele.”

Începând cu anul 382, Ieronim (347-420d.H.), un învăţător şi teolog creştin din Italia, a început traducerea în latină a Bibliei. Cu această ocazie el a stabilit şi o listă a cărţilor canonice, identică cu cea a lui Atanasie. Ieronim a consultat în traducerea Vechiului Testament o serie de rabini evrei de la care a aflat că cărţi precum 1, 2, 3 Macabei nu erau considerate ca fiind sfinte de către aceştia. Deşi el a adoptat aceeasi pozitie faţă de aceste cărţi, a fost pus de liderii bisericii din aceea vreme să le includă în canon. Dar s-a făcut înteles că în opinia sa aceste cărţi sunt doar “liber eclesiastice” adica menite a fi citite pentru edificare. În greacă, aceste cărţi (Macabei şi alte câteva), poartă denumirea de anaghinoskomena (bune de citit) şi nu sunt considerate la fel de autoritare ca celelalte 39 de către bisericile creştine.

În cazul Noului Testament Ieronim a tradus şi acceptat ca fiind canonice cele 27 de cărţi pe care azi le avem în Biblie.

La al III-lea conciliu de la Cartagina – Africa de Nord (397 d.H.) s-a stabilit în mod oficial lista cu cărţile considerate canonice, decizie ce a fost ratificată şi la conciliul de la Hippo (oraş în Africa de Nord) din 414.

Dupa aceste două concilii unele cărţi au continuat să fie contestate dar cu o mai mică vehemenţă până cand canonul aşa cum îl ştim noi astăzi a fost acceptat de marea majoritate a creştinilor. În timpul Reformei liderii acestei mişcări (Luther, Calvin, Zwingli, Menno Simmons) au aderat la viziunea lui Ieronim cu privire la cărţile din gruparea anaghinoskomena (1, 2, 3 Macabei, 3 Ezra, Tobit, Agheu, Sofonie, Eclesiasticul, Istoria Balaurului, Istoria Susanei, Manase) şi le-au scos din Bibliile pe care le-au tradus sau folosit.

Trebuie precizat faptul că episcopii prezenţi la concilii considerau că hotărâririle luate aveau întâi autoritate divină şi abia apoi autoritate umană, aşa cum au crezut şi apostolii prezenţi la conciliul de la Ierusalim descris în Faptele Apostolilor 15:1-29 (“Caci Duhului Sfânt i s-a părut ca şi nouă, că este bine să nu se mai pună peste voi nici o altă sarcină…”). Ideea că ar fi existat o conspiraţie pentru a alege aceste cărţi şi nu altele în alcătuirea Bibliei este nefondată deoarece la alegerea cărţilor care azi formează Noul Testament au participat zeci şi sute de oameni de-a lungul a peste 250 de ani (140-414), iar discuţiile din cadrul conciliilor cu privire la canon au fost publice nu secrete. Numărul mare de oameni implicaţi şi perioada de timp îndelungată până la definitivarea canonului fac neplauzibile teoriile care afirmă că Scriptura este creaţie umană şi nu divină, menită a crea o imagine despre Isus şi primii creştini diferită de cea reală. Dar poate că cea mai bună dovadă privind autenticitatea celor 66 de cărţi ale Bibliei sunt vieţile transformate a miliarde de oameni.

La ora actuală canonul (cel puţin în ceea ce priveşte cele 66 de cărţi acceptate atât de catolici, ortodocşi, protestanţi) este închis, adică nici o carte nu poate fi scoasă din canon şi nici una nouă nu poate fi adăugată. Nici o carte scrisă după anul închiderii canonului (414) ce are ca subiect pe Isus şi pe Dumnezeu nu mai poate fi adăugată deoarece tot ce este necesar pentru a ajunge la mântuire este scris în cele 66 de carti ale Bibliei. Toate principiile care definesc creştinsmul se găsesc în aceste 66 de cărţi precum şi toate principiile după care un creştin trebuie să trăiască.

Dacă luăm ca exemplu Noul Testament, prin scoaterea uneia sau a două cărţi din el nu am întelege în totalitate lucrarea Domnului Isus chiar dacă am avea celelalte cărţi întregi. Fără cele 4 Evanghelii nu am intelege Epistolele şi fără Epistole nu am înţelege Evangheliile atât de bine.

Adăugarea unor noi cărţi la Noul Testament, mai ales a recent descoperitelor “evanghelii” gnostice (a lui Toma, Iuda), ar duce la crearea unei imagini contradictorii a lui Isus.

Clarificări de final

În acest articol am făcut adesea referire la o serie de scrieri care au fost respinse din canon pe motiv că ar fi ori neautentice ori eretice (Epistolele lui Clement, Faptele lui Andrei, evanghelia lui Petru, a lui Toma, a lui Iuda). Vreau să precizez faptul că aceste cărţi nu au fost scrise de apostolii al căror nume îl poartă, ele au fost atribuite de grupările eretice din Biserica primară (gnostice în special) apostolilor. Toate aceste cărţi atât de mediatizate astăzi au fost scrise la mulţi ani dupa ce apostolii au murit şi atribuite postmortem acestora. Gnosticismul a fost o mişcare religioasă din cadrul creştinismului primar care promova un amestec de doctrine specifice iudaismului, budismului, religiei antice greco-romane, filosofie greacă şi elemente din zoroastrism (religia persanilor). Gnosticii susţineau că învăţăturile lor au fost transmise în secret de Isus ucenicilor care apoi tot în secret le-au transmis câtorva “aleşi”. În realitate Isus, un evreu, nu ar fi amestecat doctrine specifice iudaismului cu pagânismul, acest lucru fiind contrar Legii pe care Isus a venit să o împlinească. Gnosticismul a fost combătut prin scrieri de către părinţii bisericii (mai ales de către Irineu din Lyon).

Studiul textului Bibliei, combinat cu studierea istoriei creştinismului şi a culturii vechi şi nou testamentare, ne pot întări convingerea că cele 66 de cărţi ce alcătuiesc Biblia sunt demne de crezare.

BIBLIOGRAFIE:

F.F. Bruce, Documentele care stau la baza Noului Testament
Carsten Peter Thiede, Athanasios defineşte Noul Testament
Kevin Miller, Ieronim traduce Vulgata

Note de subsol:
  1. studylight.org/Hebrewlexicon []
  2. F.F. Bruce, Documentele care stau la baza Noului Testament, pag. 23-24 []

One thought on “Contextul formării canonului scripturilor Noului Testament

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *