Nu un Dumnezeu-al-golurilor ci al intregului spectacol

Oamenii de ştiinţă greşesc să numească bosonul Higgs mai relevant ca Dumnezeu.

de John C. Lennox , Christian Post Guest Contributor, publicat la August 20, 2012. Tradus cu permisiune.

Verificarea recentă (la mustaţă) a predicţiei lui Peter Higgs este pe bună dreptate celebrată ca inspiraţia ce caractertizează marea ştiinţă – răsplata pentru angajamentul intelectual şi curajul ştiinţific al unui corp dedicat de specialişti lucrând ani de zile.

Bosonul Higgs a fost supranumit “particula lui Dumnezeu„ spre exasperarea fizicienilor inclusiv a lui Peter Higgs si Lawrence Krauss. Cel din urmă, poate în mod neintenţionat, a dat o nouă deformare epitetului „particula lui Dumenzeu” în articolul său din Newsweek: „Oamenii, cu remarcabilele lor echipamente şi remarcabilele lor minţi, se poate să fi făcut un pas gigantic în vederea înlocuirii speculaţiilor metafizice cu cunoştinţe empirice verificabile. Particula Higgs este, după cum se poate demonstra, mai relevantă decât Dumnezeu”.  Krauss nu a făcut el însuşi un pas gigantic, din moment ce afirmaţia lui, departe de a fi un enunţ ştiinţific, este o altă speculaţie metafizică – un amestec de orgoliu şi de concept inadecvat despre Dumnezeu.

Ce vrea să spună Krauss prin „mai relevantă decât Dumnezeu”? Relevantă pentru ce? În mod clar particula Higgs este mai relevantă decât Dumnezeu pentru a răspunde la întrebarea cum anume funcţionează universul. Dar nu şi pentru întrebarea de ce există un univers în care se poate studia fizica particulelor elementare. Motorul cu combustie internă este mai relevant decât Henry Ford în ceea ce priveşte întrebarea cum funcţionează o maşină, dar nu şi de ce maşina există. A confunda mecanismul şi legea pe de-o parte cu agentul pe de alta, aşa cum face Krauss aici, este o eroare de categorie făcută foarte uşor prin ignorarea metafizicii.

Krauss nu pare să realizeze că dumnezeul pe care îl are el în minte este unul pe care niciun monoteist inteligent nu l-ar accepta. „Dumnezeul” lui este prada uşoară a dumnezeului-golurilor, varietatea de tipul „nu înţeleg, de aceea Dumnezeu a făcut cutare lucru”. Astfel, Krauss, la fel ca Dawkins şi Hawking, îl priveşte pe Dumnezeu ca o explicaţie aflată în competiţie cu explicaţia ştiinţifică. Aceasta este la fel de greşit ca şi a crede ca a oferi explicaţii pentru o maşină Ford în sensul că Henry Ford este proiectantul este în concurenţă cu vreo explicaţie în sensul mecanismelor şi legilor după care funcţionează motorul. Dumnezeu nu este un dumnezeu al golurilor ci un Dumnezeu al întregului spectacol.

Într-adevăr, credinţa într-un Creator inteligent a fost cea care i-a convis pe marii pionieri Galileo, Kepler, Newton, Maxwell şi pe alţii că ştiinţa poate fi practicată. CS Lewis a formulat-o astfel „Oamenii au devenit interesaţi de ştiinţă pentru că s-au aşteptat să găsescă legitate în natură şi s-au aşteptat la legi în natură pentru că au crezut într-un Leguitor”.

Melvin Calvin, câştigătorul Premiului Nobel, leagă naşterea ştiinţei moderne convingerii că „universul este guvernat de un singur Dumnezeu şi nu este produsul capriciilor mai multor dumnezei, fiecare guvernându-şi provincia lui în funcţie de legile personale. Viziunea momoteistă pare a fi fundamentul istoric al ştiinţei moderne”.

Fără a ţine seama de toate acestea, Lawrence Krauss crede că bosonul Higgs „aduce ştiinţa mai aproape de a fi scutită de orice bufonerie supranaturală înapoi în timp până la începutul universului”. Totuşi, nici chiar Newton nu şi-a imaginat că descoperirea gravitaţiei Îl expulza pe Dumnezeu în felul acesta. Din contră, Newton a fost motivat de magnifica lui descoperire în a-şi scrie magnum opus-ul, fabuloasa Principa Mathematica, exprimând speranţa că îi va convinge pe cei raţionali să creadă în Dumnezeu.

Cu cât mai mult a înţeles Newton din structura matematică a universului, cu atât a admirat geniul creator al lui Dumnezeu . Desigur că este evident pentru toţi cu excepţia celor voit orbi, că cu cât mai mult înţelegem din inginierie, cu atât mai mult admirăm geniul unui Rolls sau Royce şi nu mai puţin. Dar cu cât cunoaştem mai mult despre bosonul Higgs…?

Mai departe, a-L respinge pe Dumnezeu descriindu-i în mod peiorativ activitatea drept „bufonerie supranaturală” nu este poate cea mai inteligentă metodă pentru cineva care pare că gândeşte (dacă nu cumva l-am înţeles greşit) şi spune despre câmpul Higgs că este un „nimic” din care universul (în mod auto-contradictoriu) se crează pe sine prin intermediului „unui râgâit cuantic lipsit de sens”. Bufonerie naturală?

O asemenea analiză reducţionistă nu aduce mai multă cunoaştere decât o analiză în termeni de particule de vopsea ne-ar putea ajuta să înţelegem tavanul Capelei Sixtine – fără a mai spune ceva despre ideea absurdă că particulele de vopsea au creat picturile în primul rând. Analiza particulelor de vopsea te pot ajuta să faci o nouă vopsea, dar nu un tablou nou.

Dacă universul, aşa cum presupune Krauss, este în cele din urmă produsul unei eructaţii cuantice lipsite de scop, atunci la fel suntem şi noi şi minţile noastre. Astfel Krauss, într-o încântătoare ironie, ne dă un bun motiv să ne îndoim asupra reabilităţii facultăţilor noastre mentale umane şi, în mod consecvent, să ne îndoim asupra validităţii oricăror concepte, credinţe sau argumente pe care acestea le produc, inlusiv cele care implică bosonul Higgs, ateism şi desigur – bufoneriile.  Ceea ce este în război cu ştiinţa este ateismul lui Krauss, nu Dumnezeu. Filozoful Ludwig Wittgenstein a arătat că semnificaţia unui sistem nu va fi găsită în acel sistem. Semnificaţia universului va fi descoperită acolo unde Newton şi Clerk Maxwell au găsit-o: în Dumnezeu.

Deci ce putem spune despre bosonul Higgs? Pur şi simplu că Dumnezeu l-a creat, Higgs l-a prezis şi echipa de la Cern a l-a gasit. Celebrăm justificat ultimele două categorii. Dar prima?

Răspunsul lui Clerk Maxwell stă deasupra uşii celui mai faimos laborator de fizică din lume: laboratorul Cavendish din Cambridge: “Lucrările Domnului sunt mari, descoperite de cei care îşi găsesc plăcerea în ele”.

———-

John C. Lennox este profesor de matametică la Oxfor şi fellow de matematică şi filozofia ştiinţei la Green Templeton College, Oxford. Este de asemenea profesor adjunct Oxford Centre For Christian Apologetics. Acest articol a apărut initial în The Times of London pe August 18, 2012.

Photo of Prof. John C. Lennox by Milu Todut (c) 2012.

This article has been translated from English into Romanian with the kind permission of Dr. John C. Lennox who has full copyright. The article can be read in English here

Please find out more about John C. Lennox on his website

One thought on “Nu un Dumnezeu-al-golurilor ci al intregului spectacol

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *