Author Archives: Milu

Despre supereroi

Am revăzut de curând seria BATMAN iar filmul de debut Batman begins mi-a atras atenția în mod deosebit. Mi-am pus întrebarea: de ce au nevoie oamenii de supereroi? De ce au nevoie să fie salvați?

Este această nevoie înrădăcinată undeva în subconștientul colectiv, că omul este căzut și are nevoie de eliberare? Este răul undeva acolo și au nevoie oamenii obișnuiți de cineva din afara sistemului pentru a-i proteja și scăpa?

Iată unele idei pe care le-am desprins din film:

dorința de a ajuta oamenii în nevoie

dorința de a face dreptate

eroul e de partea binelui

are puteri supranaturale dar nu abuzează de ele pentru a face răul

este acolo unde ai nevoie de el și când ai nevoie de el

te vede chiar și atunci când tu nu îl vezi

știe când ești în primejdie

nu se dezvăluie pe sine pentru a te atrage de partea lui ci te lasă să îl descoperi

intervine în momentul în care nu poți face față situației

acceptă contribuția ta la planul său chiar dacă pari un biet pion nesemnificativ

răspunde nevoii oamenilor obișnuiți de a fi salvați

binele învinge răul, în cele din urmă

Acestea au fost câteva trăsături ale supereroului imaginat care sunt comune Supereroului creștinismului, dacă se poate spune asta. Este demersul deplasat sau lipsit de reverență? Neadecvat? Cred că nu. Să nu uităm că și în trecut popoare au demonstrat prin ceea ce au lăsat în urma lor că “veșnicia era în inimile lor”.

Comuniune

COMUNIUNE

(Teatru // Text: Ioana GAVRILOVICI // Regia: Andra BUICU // Premiera: 14.04.2017)

Piesa are mai multe scene dar pot fi percepute două părți distincte: una narativă și una simbolistă. Prima parte propune prezentarea unui fir epic care merge de la ascensiunea zeolutului Baraba până la capturarea și încarcerarea acestuia de către romani. În câteva tablouri sunt introduse personajele și sunt prezentate tâlhăriile și petrecerile evreilor dar și demersurile ostașilor romani. Jocul scenic este simplu și direct, în general surprinzător de bun pentru amatori, dar comparabil cu ceea ce se poate vedea la teatrul studențesc Imago, spre exemplu. Costumele sunt de asemenea de remarcat.

Partea a doua începe în întuneric, este scena închisorii. Baraba ajunge înconjurat de demoni și alți condamnați, singur și abandonat. Visul său de mărire si de libertate parea ca se încheie aici. Oarecum criptic, are loc transformarea lui Baraba dintr-un un om sangvinic, de acțiune, brutal, poate puțin naiv, intr-un personaj disperat, agonic, însă căruia îi rămâne totuși speranța în eliberarea lui, contrar tuturor evidențelor. Viziunea regizorala este una matură, curajoasă, piesa folosind tehnologia în interesul său: jocuri de lumini și inserții audio, într-o prezentare unitară, inteligentă, negratuită. Este remarcabilă prezența lui David Mocan, cu un discurs expresiv, care alături de povestior, ușor faustian, sunt cred cei mai buni actori din această piesă. Tabloul răstignirii, încărcat de emoție autentică, este punctul culminant al piesei. Ușor previzibil, un copac înflorit, proiecție a florii albe plăpânde din mâna naratorului, este consumat într-un act colectiv sălbatic și violent.

Vocea înregistrată a sculptorului Liviu Mocan face mult pentru acest spectacol, la fel ca sunetul șofarului sau a strigătului de luptă Înviere. Finalul este prea “consumat”, prea dus pana la capat, prin detalieri si explicații.

Baraba nu reușeste să se integreze sau să se impună în neamul său: este un outlaw. Nu are părtășie nici cu cei din banda lui, cei care îi știau de frică dar de fapt nu prea îl respectau și care până la urmă ajung să se lepede de el pentru a-și salva pielea. Nu se apropie nici de hangiță care îl trădează romanilor. Ramâne singur și abandonat. Comuniunea lui Baraba are loc în mod desăvârșit doar cu Cel îmbracăt în alb, Cel înviat. Comuniunea are loc prin asumarea completă a identității Celuilalt.

Fotografii: VIA

Credinta si necredinta

Mi-am amintit de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există.“ Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“.

Andrei PLESU

preluat din Dilema veche, nr. 682, 16-22 martie 2017

Corectitudinea politica: O dereglarea rațiunii

O lectura placuta si mai usoara decat ma asteptam la inceput – dar totusi solicitanta. Este o carte de si despre filozofie. Cele trei eseuri cuprinse aici au fost de fapt prelegeri in care probabil ca autorului nu a intervenit prea mult deoarece isi pastreaza oralitatea. In primul eseu Gabriel Liiceanu propune dezvoltarea unui mecanism propriu al gandirii: ce este a gandi cu mintea ta? Nu este a te gandi la activitatile uzuale dintr-o zi; nu este a reda din cultura ta informatii cu privire la diferite lucruri; a gandi nu inseamna nici a consulta parerea filozofilor cu privire la diferite subiecte dar nici a-ti da tu cu parerea despre acestea. Despre a gandi cu mintea ta, Liiceanu detaliaza in cel de-al doilea eseu. O paranteza: am fost putin surprins totusi sa nu gasesc nimic despre filozofia Eclesiastului – desi controversata cu privire la autorul ei sau la data scrierii originale, aceasta carte ramane totusi de referinta pentru lumea veche si istoria filosofiei. Petru Cretia, reputat ebraist, spune ca aceasta carte de intelepciune propune de la un capat la altul un “fel de a gandi realitatea in intregul ei” fructificand stradania unui singur om de-a intelege si a teoretiza realitatea in care traieste.
In fine, ultimul eseu – si probabil cea mai valoroasa treime a cartii in contextul nostru postmodern – porneste de la o vorba a lui Pascal – si dupa ce face o succinta “istorie” a ideilor prezinta sase dereglari contemporane a gandirii. Este o veritabila demascare a pluralismului de gandire si in special a conceptului de corectitudine politica adoptat de o Europa secularizata aflata in pragul pierderii identitatii.
Intreg volumul este dedicat de Gabriel Liiceanu lui Alexandru Dragomir, o feblete a acestuia – asupra caruia mi-a trezit din nou interesul. Sper ca de data aceasta sa lecturez si cateva din scrierile acestui Socrate modern autohton.

Speranta la CS Lewis

În Creștinismul redus la esențe[1] speranța la care se referă CS Lewis este aceea legată de cer. El o definește ca o continuă așteptare a lumii viitoare, fiind normativă pentru creștini. Acestă atitudine nu este o scuză pentru pasivitate sau izolare în prezent ci implică o anume focalizare a creștinului în lumea în care trăiește, “Creștinii care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sunt tocmai aceia care s-au gândit cel mai mult la lumea viitoare”.

Cu toate acestea CS Lewis ne atrage atenția asupra faptului că s-ar putea să ne fie greu unora dintre noi să idenificăm această tânjire după cer și propune două posibile motive: lipsa educației în acest sens și/sau lipsa conștientizării acestei speranțe pe care o nutrim de fapt. Nădejdea această implică o dorință care sălășluiește în inimile oamenilor dar care este ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Este remarcabil cât de <laic> pare a fi aici Lewis. Ar putea exista mai multe căi de a rezolva această chestiune: una consumeristă în care crezi că împlinirea vine alergând după noi lucruri sau mărindu-le intensitatea dar rămânând totdeauna dezamăgit și alta a capitulării și înăbușirii adevăratei fericiri. Acestor două căi greșite autorul le propune o cale nespus mai bună[2] și anume calea creștinului. “Dacă descopăr în mine o dorință pe care nu o poate satisface nicio experiență din lumea aceasta, cea mai probabilă explicație este că eu am fost creat pentru o altă lume”. CS Lewis nu susține ca universul este o fraudă în acest caz ci doar o modalitate prin care plăcerile de aici sugerează realitatea de dincolo. Aceasta pare a fi în acord cu vorbele Mântuitorului, “Nu te rog să îi iei din lume ci să îi ferești de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupa cum nici Eu nu sunt din lume[3] “.

Poate unii necreștini sunt tentați să ironizeze această tânjire după cer a creștinilor. CS Lewis le spune să se gândească la muzică, care este singurul lucru cunoscut în viața prezentă care sugerează cu cea mai mare vigoare extazul și infinitul. Interesant este că și Cioran spunea: “La ce bun să-l frecventăm pe Platon când un saxofon ne poate face la fel de bine să întrezărim o altă lume?”[4]

 

Note de subsol:
  1. Editura SMR, 1987 []
  2. 1 Corinteni 12:31 []
  3. Ioan 17:15-16 []
  4. în Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, 2008 []

Plesu si zebrele

Dat fiind că, pînă una-alta, nu avem răspunsuri definitive (le vom avea vreodată?), trebuie să ne mulțumim, cred, cu ideea că universul nu e un ansamblu de tip sistematic, ci un ansamblu de tip experimental. Orice ipoteză pare să confirme apetența pentru „joc“ a Creatorului. Lumea e un laborator ingenios, spațiu de „testare“ a „posibilului“, euforie a „multiplului“, mod de a fi al inepuizabilei energii divine. Să nu ne facem iluzii: inteligența și „progresele“ instrumentarului nostru nu au mari șanse să egaleze fantezia, aplombul, îndrăzneala, subtilitatea și umorul lui Dumnezeu…

Filosoful Andrei Pleșu în Dilema Veche, articol De ce au zebrele dungi?

Aparut in Dilema veche, nr. 627, 25 februarie – 2 martie 2016

Fumusețea lui Pavo

Păunul este considerat ca fiind una dintre cele mai frumoase păsări și este cunoscută pe tot globul, mai ales datorită masculului care are o coadă superbă. Este o specie originară din Asia iar în țara noastră este domesticită și o întâlnim în gradini și parcuri, în locuri special amenajate. Masculul este numit păun și femela păuniță iar denumirea științifică este Pavo cristatus, după creasta pe care o poartă pe cap. Păunul este înrudit cu fazanul, care trăiește în libertate în țara noastră deși nu este o specie care a fost prezent din totdeauna aici.

pavo

Păunul este apreciat în special pentru coada lui și penele care o alcătuiesc. Penele de păun au culori vii și un desen complex care aduce cu o rețea de ochi. Atunci când vor să atragă atenția, păunii (masculii) își desfac penele din coadă sub formă de evantai. Aceste pene sunt controlate cu ajutorul unor mușchi din coadă. Putem remarca frumusețea acestor pene cu ochi. Ele sunt la distanțe aproximativ egale unele de altele, ceea ce le sporește frumusețea prin simetrie.

Culoarea penelor de păun este generată optic, printr-un fenomen fizic numit interferență. Aceasta înseamnă că nuanța (iridiscentă) se schimbă în funcție de unghiul de observare a penelor și a luminii disponibile. O altă pasăre care are culori intense, metalice ce se modifică în funcție de cum o privim este graurul.

Frumusețea pe care oamenii o văd în coada păunului dar și în celelalte păsări este una dintre amprentele lui Dumnezeu în Creație. Noi oamenii putem aprecia frumusețea penajului păsărilor și aceasta ne este vorbește doar nouă celor care le privim. Putem să considerăm frumusețea un indicator dspre frumusețea lui Dumnezeu și spre faptul că El dorește să Se exprime în Creație. Haideți să apreciem frumusețea pe care El a creat-o pentru noi.

Photo by (c) Milu Todut, 2015

Cristos este Inceputul

Întreaga Sfântă Scriptură mărturisește despre Mântuitroul Isus Cristos. Primul cuvânt din Biblie este b’reshit și poate avea mai multe înțelesuri: la început (cum este de altfel și tradus în primul verset al Facerii), Capul (reshit este un derivat de la rosh = cap), Întâiul [născut] (de la rishon = primul) sau Primul [fruct], pârga.

Pavel înțelege foarte bine acest lucru atunci când redactează Coloseni 1:

15 El este chipul Dumnezeului nevăzut,
    întâiul născut peste întreaga creaţie,
16 pentru că prin El au fost create toate lucrurile,
    în cer şi pe pământ,
cele vizibile şi cele invizibile,
    fie tronuri, fie domnii,
fie conducători, fie autorităţi.
    Toate au fost create prin El şi pentru El.
17 El este înainte de toate lucrurile
    şi în El se ţin toate împreună.

Adam si Eva

Adam si Eva de Albrecht Durer prezentată în cadrul expoziției de la Muzeul Etnografic din Cluj-Napoca

adameva

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Această gravură este făcută după un clișeu din secolul XVIII. Cel original a fost executat de Durer in 1504 in placă de cupru.