Între 28 noiembrie – 4 decembrie, Alfa-Omega TV va avea o săptămână specială cu filme, documentare şi emisiuni dedicate Creaţiei, teoriilor evoluţioniste, darwinismului şi teoriei designului inteligent. Se va lansa în premieră şi ultima serie Verdictul Stiintei: Creatie, o emisiune specială cu cunoscutul creaţionist John Mackay. Fiţi alături de Alfa-Omega TV pentru o săptămână-maraton dedicată creaţiei.

Sursa: Alfa-Omega TV

with

Jonathan Wells
Senior Fellow, Discovery Institute, Seattle, USA

Milu Toduţ: Domnule Wells, deţineţi două doctorate, unul în Biologie Celulară şi Moleculară şi celălalt în Studii Religioase. Cum se potrivesc acestea două?

Dr. Jonathan Wells: Am primit titlul de Doctor în Studii Religioase la Yale în 1985 după ce am scris o dizertaţie asupra controversei din secolul XIX asupra Darwinismului. În timpul cercetărilor mele am descoperit că majoritatea opoziţiei cu privire la Darwinism venea de la oameni de ştiinţă şi nu de la teologi, între aceştia din urmă vârsta pământului nefiind o preocupare majoră. Problema teologică centrală era însă excluderea designului (a proiectării) din teoria lui Darwin: potrivit tradiţiei creştine oamenii erau creaţi după chipul lui Dumnezeu – Cel care i-a planificat de la bun început. Potrivit darwinismului oamenii erau numai produse colaterale accidentale ale unui process natural nedirecţionat care nu îi lua în calcul pe oameni. Avem aici o contradicţie semnificativă între cele două perspective.

Studiind darwinismul şi controversa asociată acestui curent dintr-o perspectivă teologică am decis apoi să îl studiez din perspectivă ştiinţifică. În 1994 am terminat un doctorat în Biologie celulară şi moleculară la Universitatea din California unde am făcut cercetări în domeniul biologiei celulare, embriologiei şi biologia dezvolării^[1]. În acest proces am aflat foarte multe despre dovezile pentru şi împotriva darwinismului. Aşadar cele două doctorate ale mele au avut de-a face cu aceaşi controversă dar din două perspective diferite.

Milu Toduţ: În acest context, ştiinţa pe care o practicaţi vă influenţează vederile religioase şi viceversa? Cum vedeţi relaţia dintre ştiinţă şi religie?

Dr. Jonathan Wells:  Cred că opţiunile religioase ale unei persoane inevitabil influenţează opiniile ştiinţifice şi invers. Eu văd atât religia cât şi ştiinţa parte a căutării nostre de adevăr. Din moment ce adevărul nu se poate contrazice pe sine, ştiinţa şi religia – chiar dacă se ocupă de studiul unor subiecte diferite – nu se pot afla în conflict dacă sunt urmate cum trebuie. Dar de asemenea adevărul nu poate contrazice dovezile solide aşadar ştiinţa şi religia – chiar dacă folosesc metode diferite – trebuie să fie consistente cu dovezile.

Contradicţia între darwinism şi creştinism este deseori portretizat ca un conflict între ştiinţă şi religie. Dar ştiinţa este mult mai mult decât darwinismul care este o simplă teorie. De fapt, darwinismul nu este consecvent cu dovezile.

Milu Toduţ: Cum aţi ajuns la concluzia că darwinismul nu poate să explica complexitatea biologică pe care o găsim în natură şi de ce evoluţia prin selecţie naturală nu funcţionează? Oamenii de ştiinţă care sprijină darwinismul sunt gata să meargă acolo unde dovezile îi duc sau au un angajament faţă de o anumită ideologie?

Dr. Jonathan Wells:  Darwinismul este teoria că toate fiinţele vii sunt descendenţi ale unui sau câtorva strămoşi comuni, modificaţi de procese naturale nedirecţionate precum mutaţiile accidentale şi selecţia naturală (sau supravieţuirea celui mai apt). Ca şi orice altă teorie în ştiinţă, trebuie testată prin compararea cu dovezile.

Când am studiat dovezile pentru mutaţii şi selecţie am descoperit că aceste procese pot produce modificări în interiorul speciilor existente dar darwinismul presupune mult mai mult şi anume că acestea dau naştere la noi specii, organe şi planuri de organizare a corpului. Dovezile însă pur şi simplu nu sprijină marea afirmaţie a darwinismului.

Să luăm de exemplu mutaţiile. Putem să provocăm mutaţia unui embrion de drosofila (musculiţa de oţet) atât cât dorim şi vom avea numai trei  rezultate posibile: o drosofilă normală, o drosofilă defectă sau o drosofilă moartă. Acest lucru este valabil pentru orice alt animal studiat.

Selecţia – atât cea naturală cât şi cea artificială – au fost observate de secole dar nimeni nu a arătat niciodată că poate produce noi specii, cu atât mai puţin un nou organ sau un plan de organizare. La plante o specie nouă poate apărea uneori prin dedublare cromozomială dar aceast lucru nu se întâmplă datorită selecţiei şi nu conduce la diversificarea solicitată de teoria darwinistă). Aşadar procesele naturale nedirecţionate nu au fost arătate ca fiind capabile de producerea evoluţiei darwiniene.

Cât despre teoria că toate organismele vii sunt descendente ale unei sau câtorva ancestori comuni… toate dovezile citate depind de similitudini – atât pentru fosile sau embrioni sau structri adulte sau molecule. Dar asemănarea ar putea fi datorită unei proiectări comune şi nu unor strămoşi comuni. Singurul mod de a demonstra descendenţa din strămoşi comuni ar fi să se arate că asemănările pot fi numai datorită proceselor naturale nedirecţionate şi aşa cum am văzut anterior darwinismul a dat greş în a dovedi asta. Având în vedere lipsa dovezilor suficiente pentru proces, darwiniştii pur şi simplu presupun că decendenţa comună este adevărată şi apoi încercă să potrivească asemănările într-un ipotetic arbore evolutiv. Dar dovezile fosile, embrionare şi adulte, sau moleculare au multe inconsistenţe. Ca rezultat darwiniştii îşi reduc argumentarea la faptul că asemănările dovedesc descendenţa comună în acele cazuri în care nu o contrazic.

Aşadar darwiniştii nu urmează dovezile unde acestea îi conduc. Dimpotrivă, ei presupun că procesele naturale nedirecţionate (precum descendenţa biologică, mutaţia şi supravieţuirea celui mai apt) sunt suficiente pentru a explica tot ceea ce vedem şi ei presupun asta deoarece sunt angajaţi în faţa unei ideologii şi anume materialismul filosofic – ideea că numai natura este obiectiv adevărată şi că mintea şi spiritul sunt iluzii subiective.

Milu Toduţ: Ce puteţi să ne spuneţi despre aşa numitul ADN rezidual sau necodificator?

Dr. Jonathan Wells:  Când Darwin a publicat Originea speciilor în 1859 el nu cunoştea mecanismul eredităţii. La scurt timp după aceea călugărul austriac Gregor Mendel a formulat teoria eredităţii care a pus bazele geneticii dar nu a fost decât în anii ’30 momentul în care teoria lui Darwin despre evoluţie a fost combinată cu genetica mendeliană pentru a constitui ceea ce se numeşte neo-darwinismul.

Când Watson şi Crick au descoperit structura Adn-ului în 1953, neodarwiniştii au egalizat genele lui Mendel cu secvenţele ADN şi au presupus că semnificaţia lor biologică stă în proteinele pe care le codifică. Dar când biologii au descoperit în anii ’70 că cea mai mare parte a ADN-ului nostru nu codifică proteine, mulţi neodarwinişti au denumit acest ADN necodificator drept un rest (rebut) şi l-au atribuit accidentelor moleculare care s-au acumulat de-a lungul procesului evolutiv.

Îm anii ’80 şi ’90 unii oameni de ştiinţă au început să argumenteze că putem deduce din dovezile din natură că unele caracteristici ale lumii noastre – inclusiv unele caracteristici ale fiinţelor vii – pot fi mai bine explicate de o cauză inteligentă decât de procesele naturale nedirecţionate. Aceasta a devenit cunoscut drept „intelligent design” (ID). Unii darwinişti au început apoi să argumenteze că ADN-ul necodificator nu este doar o dovadă pentru evoluţia darwiniană dar şi împotriva ID din moment ce un proiectant inteligent nu ar fi pus atât de mult reziduu în genomul nostru.

În anii 2000 însă oamenii de ştiinţă au găsit dovezi abundente că mare parte a ADN-ului nostru este transcris în ARN. Chiar dacă cea mai mare parte a acestui ARN nu este transcris în proteine, el are multe alte funcţii – inclusiv reglarea producerii proteinelor prin ADN-ul codificator. Descoperirea noilor funcţii în ADN-ul necodificator şi ARN sunt acum raportate aproape lunar.

Milu Toduţ: Ce părere aveţi despre BioLogos?

Dr. Jonathan Wells:  În cartea sa din 2006 Limbajul lui Dumnezeu^[2], Francis Collins a folosit termenul de biologos pentru a se referi la evoluţia teistă care presupune că evoluţa darwiniană este adevărată dar că Dumnezeu s-a folosit cumva de ea pentru a ne crea. Collins s-a folosit puternic de ADN-ul rezidual pentru a apăra darwinismul şi a respins designul inteligent ca fiind un argument al dumnezeului golurilor bazat pe ignoranţa care se retrage constant în faţa noilor descoperiri ştiinţifice.

Collins a pus bazele unei organizaţii numite Fundaţia BioLogos (cu un website numit The BioLogos Forum) pentru a-şi promova părerile. Ulterior şi-a dat demisia pentru a deveni director al Institutului Naţional de Sănătate al Statelor Unite ale Americii (U.S. National Institutes of Health) dar fundaţia continuă să promoveze evoluţia teistă.

În 2007 Collins a repudiat noţiunea de junk DNA prin prisma dovezilor acumulate că ADN-ul necodificator are anumite funcţii biologice. Cu toate acestea Fundaţia BioLogos şi forumul BioLogos continuă să se bazeze pe ADN-ul necodificator pentru apărarea darwinismului şi a evoluţiei teiste. De fapt, BioLogos foloseşte un argument de tipul darwin-al-golurilor bazat pe ignoranţa care se retrage constant în faţa noilor descoperiri ştiinţifice.

Milu Toduţ: Vă mulţumim pentru timpul acordat.

Mai multe despre Jonathan Wells cât şi o serie de articole publicate vizitaţi pagina http://www.discovery.org/p/41.

English version of the interview cand be seen here.

Please do not use the photograph of Dr. Wells without the permission of himself.

1. evo-devo sau biologie developmentală evolutivă – nota traducătorului
2.  Limbajul lui Dumnezeu – Un om de ştiinţă aduce dovezi în sprijinul credinţei, Editura Curtea Veche, 2009

Este important de adăugat faptul că C.S. Lewis era adeptul unei literaturi oneste. În volumul de eseuri apărut la editura Humanitas, Despre lumea aceasta şi despre alte lumi, autorul face următoarea remarcă cu privire la cărţile de poveşti: „Unii oameni cred că am început să scriu basme întrebându-mă cum le-aş putea spune copiilor ceva despre creştinism; apoi mi-am ales basmul ca unealtă, am strâns informaţii despre psihologia copiilor şi am hotărât pentru ce categorie de vârstă să scriu, am întocmit o listă de adevăruri creştine fundamentale şi am făurit «alegorii» care să le exprime concret. Toate astea sunt pură fantasmagorie. N-aş fi putut cu nici un chip să scriu aşa. Totul a început cu nişte imagini: un faun cu o umbrelă, o regină pe o sanie, un leu magnific. Iar elementul creştin şi-a făcut singur loc în poveste.”

A doua ştire vine dintr-o altă grădină zoologică, de data aceasta din America. Un tânăr mascul de elefant a folosit un cub pentru a-şi creşte statura şi a ajunge la nişte fructe. Din acesta al doilea articol lipseşte însă orice referire de asemănare cu oamenii deşi s-ar fi putut foarte uşor spune că pachidermul a procedat la fel ca oamenii. Şi noi folosim deseori un taburet de exemplu pentru a ajunge la obiectele care nu se află la îndemână (de pe un dulap să spunem).

Elefant indian - foto Milu Toduţ

Titlul “urangutanii se răcoresc ca oamenii” pare a se baza pe o prejudecată (legată de asemănările morfologice) mai degrabă decât pe fapte. Un urangutan a folosit o metodă ingenioasă de a se răcori dovedindu-şi astfel inteligenţa. De asemenea, un elefant a dovedit capacitatea de a anliza o situaţie şi de a găsi o rezolvare mentală favorabilă; acesta nu a urmat un proces de încercare şi eroare sau de învăţare graduală, astfel nu putem vorbi de o evoluţie comportamentală. Pur şi simplu este un comportament ce unora ar putea să pară surprinzător.

Întrebarea care se pune este dacă cele trei specii (urangutanul, elefantul şi omul) despre care am vorbit împărtăşesc o inteligenţă pe cale de descendenţă comună sau se datorează unui Creator care şi-a pus amprenta pe creaţia Lui inclusiv în ceea ce priveşte inteligenţa.

Picioarele broscuţei ar putea oferi o soluţie de proiectare a suprafeţelor adezive cu auto-curăţare, cu importante aplicaţii practice în domeniul medical (bandaje spre exemplu) sau industrial (adezivi puternici, cauciucuri), a arătat Niall Crawford de la Universitatea din Glasgow la conferinţa anuală de la Glasgow a Societăţii pentru Biologie Experimentală.

Litoria caerulea are picioarele prevăzute cu perniţe autoadezive cu structură hexagonală care se fixează pe suprafaţă, dar în acelaşi timp, prin canalee dintre aceste structuri se secretă un mucus care are rol în curăţarea membrelor. Lăbuţele broaştei se curăţă în timp ce aceasta se deplasează dar asigură în acelaşi timp o aderenţă puternică la substrat. Astfel, particulele de parf sunt îndepărtate cu atât mai repede cu cât animalul se deplasează mai mult.

Sursa: Frog could solve a sticky problem – Physorg.com, 3 iulie 2011.

Audubon a copilărit şi a crescut în Franţa, în această primă parte a vieţii descoperindu-şi pasiunea pentru natură şi pentru desen. Se stabileşte ca fermier în SUA însă nu găseşte suficient sprijin pentru a-şi urma cariera de portretistică aviară şi se îndreaptă spre Anglia unde atrage imediat atenţia prin desenele sale de mari dimensiuni, unele reprezentând păsările la scară 1:1.

Aceste ilustraţii impresionează în primul rând prin vitalitatea lor, caracteristică dată de ipostazele în mişcare ale speciilor de păsări. Ele sunt desenate în diferite poziţii, de la hrănire până la deplasarea în zbor. Reproducerile sunt la intersecţia dintre artă şi ştiinţă: desenle sunt viu colorate, realizate cu mare îndemânare însă oferă şi informaţii detaliate asupra morfologiei speciilor astfel încât acestea pot fi identificate. Audubon este atent la plasarea păsărilor în mediul lor natural, astfel că detaliile secundare ale ilustraţiilor oferă informaţii asupra mediului de viaţă.

Păsările sunt organisme bine proiectate pentru mediul lor de viaţă. De asemenea, adaptabilitatea cu care sunt înzestrate face din păsări unul dintre cele mai cosmopolite grupuri de vieţuitoare iar penajul şi cântecul lor mărturisesc despre frumuseţea adăugată din lumea naturală.

Se pare că America este unul dintre primele locuri din lume în care oamenii din epoca modernă s-au întors spre natură nu doar pentru a o exploata dar şi pentru a o proteja: Yellowstone a fost primul parc natural declarat din lume (1872) iar despre John James Audubon, considerat unul dintre părinţii ornitologiei nord-americane, s-a spus că a schimbat percepţia asupra păsărilor „din cină în intrinsec frumoase”^[1].

Pentru lecturi suplimentare:

The Birds Of North America

1. Ker Than – John James Audubon, National Geographic News, Apr. 26, 2011

Biserica are menirea de a fi sare. Impactul ei asupra societăţii şi asupra culturii trebuie să vină din interior. Biserica nu se poate izola de societatea în mijlocul căreia există, ci trebuie să participe la viaţa societăţii din interior, schimbând inimile oamenilor una câte una. [...] Biserica trebuie să reveleze ceea ce zace în întuneric prin faptul că străluceşte în întuneric şi arată diferenţa între întuneric şi lumină. Sare şi lumină – prima acţionează din interiorul societăţii, cea de-a doua din afar ei. Aceasta este etica Împărăţiei.

Ravi Zacharias – Mielul şi Fuhrerul: Isus Cristos vorbeşte cu Hitler, Editura Cartea Creştină,  Oradea 2009, pag. 79-80

Trebuie remarcat nu doar faptul că nu s-a descoperit viaţă pe acele planete ci mai ales că nu s-au găsit nici măcar condiţii propice existenţei şi susţinerii vieţii. Datele existente până în prezent arată că planetele din afara sistemului solar sunt caracterizate de parametri extremi iar condiţiile habitabile de pe Terra sunt ceva unic. Unele planete sunt prea aproape de sorii lor ceea ce înseamnă că primesc o cantitate prea mare de radiaţie, altele au orbite eliptice care nu asigură stabilitate climatică pentru existenţa apei lichide, esenţială vieţii.

Chiar dacă s-au exprimat speranţe foarte mari pentru descoperirea vieţii extraterestre – şi în continuare este menţinut acest optimism - rezultatele cercetărilor efectuate până în prezent sunt foarte puţin convingătoare şi par a avea şanse reduse de reuşită şi în viitor.

Despre condiţiile interdependente şi deosebit de complexe care fac din planeta noastră un loc unic în univers (cel puţin până acum) vă invităm să citiţi în articolul inspirat de filmul documentar Planeta Privilegiată.

1. 16:00-17:45 Codul lui DaVinci şi secretele nespuse despre Isus din celelalte evanghelii
2. 18:00-20:00 Scriptura si doctrinele crestinismului autentic

1. Amăgit în privinţa lui Dumnezeu?

Alister McGrath: Cartea dumneavoastră domnule Dawkins a fost tradusă în multe limbi şi a fost descrisă de unii ca best-sellerul surpriză al anului 2006, însă se pare că nu oferă o definiţie riguroasă termenului amăgire (delusion) pe care îl folosiţi cu privire la credinţa în Dumnezeu. Totuşi cred că este destul de clar că se referă la o credinţă care nu se bazează pe nicio dovadă, sau, şi mai rău, care ignoră orice dovadă.^[1]

Richard Dawkins: Termenul din titlul cărţii i-a neliniştit pe unii psihiatri dar ceea ce spuneţi este corect: felul de amăgire la care mă refer este o falsă credinţă persistentă susţinută împotriva dovezilor contrare evidente. Scrie  asta în prefaţa cărţii.^[2] Credinţa reprezintă un rău exact pentru că nu pretinde vreo justificare şi nici nu produce vreun argument.^[3]

Alister McGrath: Dar acestea nu sunt definiţiile creştine ale credinţei ci unele inventate pentru a sluji propiriilor scopuri polemice.^[4]

Richard Dawkins: Se spune adesea că în creier există un spaţiu intermediar în formă de Dumnezeu care trebuie umplut indiferent dacă Dumnezeu există cu adevărat sau nu.^[5] Un fenomen specific copilăriei, cel al “prietenului imaginar” cred că are afinităţi cu credinţa de tip religios,^[6] cu credinţa de tip teist al adulţilor^[7]

Alister McGrath: Ceea ce spuneţi de fapt este că a crede în dumnezeu e totuna cu a crede în Zâna Măseluţă sau în Moş Crăciun. Oamenii abandonează aceste credinţe copilăreşti de îndată ce devin capabili de o gândire bazată pe dovezi. Analogia este în mod evident eronată şi nu caută decăt să ironizeze religia. Câţi oameni au început să creadă în Moş Crăciun la o vârstă adultă?^[8]  De ce atât de mulţi oameni îl descoperă pe Dumnezeu în a doua parte a vieţii şi nicidecum nu văd în acest lucru o regresie? Nu cred că explicaţi acest lucru^[9].

Richard Dawkins: Societatea noastră, incluzând zona nonreligioasă, a acceptat ideea absurdă că este nomal şi corect să îndoctrinezi copii mici în religia părinţilor lor şi să le aplici etichete religioase precum copil catolic, copil protestant.^[10] Dacă v-aţi născut în Arkansas şi consideraţi creştinismul ca fiind adevărat şi Islamul fals, înţelegând bine că aţi fi gândit exact contrariul dacă v-aţi fi născut în Afganistan, atunci sunteţi o victimă a îndoctrinării din copilărie.^[11]

Alister McGrath: Mă tem foarte tare că propovăduitorii secularismului nu vor face decât să le bage ei înşişi pe gât propriile dogme aceloraşi copii cărora le lipseşte discernământul necesar pentru a evalua ideile de acest fel.^[12] Această abordare aduce tulburător de mult cu programele antireligioase sovietice din anii 50. Este necesară practicarea unei educaţii religioase de bună calitate în domeniul public care să contracareze stereotipurile dăunătoare şi reprezentările scandalos de greşite ale fundamentalismului ateu.^[13]

Richard Dawkins: Trebuie să reiterez faptul că ostilitatea pe care eu şi alţi atei o manifestăm ocazional contra religiei se limitează la vorbe. Simt nevoia să elimin această acuzaţie de funadamentalism.^[14] De asemenea, este uşor de confundat fundamentalismul cu pasiunea^[15]

Alister McGrath: Dacă aţi fi consecvenţi ar trebui să reacţionaţi la fel de ultragiat de reprezentările greşite ale religiei.^[16]  Abuzul constă numai în a le impune amăgiri şi dogme religioase nu şi anti-religioase?

Richard Dawkins: Fac tot ceea ce îmi stă în putere pentru a-i avertiza pe oameni împotriva credinţei înseşi, nu numai împotriva aşa numiţilor extremişti. Învăţăturile religiei “moderate” deşi nu sunt ele însele extremiste reprezintă o invitaţie liberă la extremism.^[17] Dacă cineva spune că ceva face parte din credinţa lui acest lucru trebuie respectat până când într-o bună zi se manifestă printr-un masacru oribil precum distrugerea World Trade Center sau atentatele sinucigaşe de la Londra sau Madrid.

Alister McGrath: Polemica antireligioasă pe care dumneavoastră o susţineţi are ca trăsătură faptul că prezintă patologicul ca pe ceva normal, perifericul ca ţinând de centralitate, ciudăţeniile ca şi cum ele ar fi curentul predominant. Această tehnică nu este una ştiinţifică.^[18]

Richard Dawkins: Cititorii credinciosi care vor citi cartea mea vor deveni atei atunci când o vor termina. Capetele pătrate dintre cei credincioşi sunt desigur imune la argumentaţie după atâţia ani de îndoctrinare în copilărie.^[19] Creştinismul este o falsă credinţă persistentă întreţinută în ciuda unor puternice dovezi care o contrazic.^[20]

Alister McGrath: Dar atunci problema este cum anume pot fi aceste capete pătrate obsedate de credinţă convinşi că ateul deţine dreptatea, că realitatea le confirmă presupunerile, când ele sunt în aşa măsură amăgite de religie încât au devenit imune în faţa oricărei argumentaţii raţionale.^[21]

Richard Dawkins: Haideţi să luăm un exemplu. Martin Luther a fost foarte conştient de faptul că raţiunea reprezintă marele inamic al religiei şi a avertizat adesea împotriva pericolelor ei. Raţiunea este cel mai mare duşman pe care îl are credinţa, raţiunea ar trebui distrusă în toţi creştinii.^[22]

Alister McGrath: Ceea ce sublinia Luther de fapt era că raţiunea omului n-ar putea niciodată să se pătrundă pe de-a întregul de niciuna dintre temele centrale ale credinţei creştine – fără ca Dumnezeu să ceară oamenilor să facă şi ei ceva în schimb pentru El.^[23] Acestea nu sunt probe, nu sunt argumente, sunt anecdote. Distrugerea intelectuală şi culturală a religiei este primul aspect al fundamentalismului.

Richard Dawkins: Haideţi să ne uităm la argumentele privind existenţa lui Dumnezeu şi în speţă la “dovezile” lui Toma D’Aquino pretinse în seculul al XIII-lea, argumente care nu dovedesc nimic de fapt. Argumentele precum mişcătorul nemişcat (nimic nu se miscă fără a fi fost mişcat în prealabil de ceva sau cineva), cauza necauzată (orice efect are o cauză) şi argumentul cosmologic, se sprijină pe ideea regresiei şi pentru a o încheia au nevoie de Dumnezeu. Ele induc nejustificata presupunere că Dumnezeu este imun la regresie. Este mult mai economic să invocăm spre exemplu “o singularitate Big Bang” sau vreun alt concept fizic încă necunoscut.^[24]

Alister McGrath: Deşi acestea sunt considerate în mod tradiţional argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu ele nu fac altceva decât să demonstreze coerenţa internă a credinţei în Dumnezeu.^[25]

Richard Dawkins: Dar cine l-a proiectat pe proiectant? Cine l-a făcut pe Dumnezeu? Un Dumnezeu proiectant nu poate fi de folos pentru a explica organizarea complexităţii pentru că orice Dumnezeu în stare să proiectze ceva ar trebui să fie suficient de complex el însuşi pentru a pretinde, în ceea ce-l priveşte, acelaşi tip de explicaţie.^[26] Dumnezeu este foarte improbabil.

Alister McGrath: Problema nu este dacă Dumnezeu nu este probabil ci dacă Dumnezeu este real.^[27]

Richard Dawkins: În cazul în care există un gol în cunoaşterea actuală, dacă se găseşte un interval aparent se presupune că trebuie umplut automat cu Dumnezeu.^[28] Ştiinţa avansează iar intervalul se micşorează până ce intervalul se închide şi Dumnezeu nu va mai avea loc.

Alister McGrath: Iată un bun exemplu pentru modul în care dialogul dintre ştiinţă şi teologie creştină poate conduce la unele rezultate bine venite ^[29].

2. A dovedit ştiinţa inexistenţa lui Dumnezeu?

Alister McGrath: Însă nu putem afirma că ştiinţa a dovedit inexistenţa lui Dumnezeu. Ştiinţele naturii, folosofia, religia şi literatura îşi au toate un loc legitim în căutarea adevărului şi a sensului, pe care o întreprinde omul.^[30]

Richard Dawkins: În cartea Rocks of Ages, Stephen Jay Gould introduce conceptul de NOMA (non overlapping magisteria – magisterii nesuperpozabili) cu referire la domeniul ştiinţei şi domeniul teologiei, care sunt doi magisteri care nu se intersectează. Ştiinţa se ocupă cu studierea universului şi cu funcţionarea lui iar religia cu întrebările privind sensul ultim şi valorile morale. Acest lucru sună îngrozitor.^[31] NOMA are popularitatea numai pentru că nu există dovezi care să susţină ipoteza Dumnezeu.^[32]

Alister McGrath: Există opţiunea POMA (partialy overlapping magisteria – magisterii parţial superpozabili), care reflectă înţelegerea faptului că ştiinţa şi religia oferă posibilităţi de reciprocă punere în valoare, dată fiind interpretarea subiectelor şi a metodelor de lucru respective.^[33] În anul 2006, acelaşi an în care a fost publicată Himera…., au fost publicate şi trei alte cărţi care par a urma această direcţie:

1. Owen Gingerich – astronom la Harvard – a publicat God’s Universe

2. Francis Collins – biolog aflat la conducerea Proiectului genomului Uman – a publicat God’s Language^[34]

3. Paul Davies – cosmolog – a publicat The Goldilocks Enigma: Why is the Univers just Right for Life?

Richard Dawkins: Ştiinţa şi religia sunt prinse într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ca om de ştiinţă mă opun religiei fundamentaliste pentru că ea corupe în mod activ iniţiativa ştiinţifică. Subminează ştiinţa şi secătuieşte intelectul.^[35] Unii teişti arată că evoluţia prin selecţie naturală ar fi o cale foarte uşoară şi simplă de a obţine o lume plină de viaţă. Dumnezeu nu ar avea nevoie să facă absolut nimic!^[36] De-a lungul secolului al douazecilea a devenit dificil să găseşti oameni de ştiinţă practicanţi ai religiei deşi aceştia nu sunt neapărat rari. Printre oamenii de ştiinţă contemporani britanici pot fi alese trei nume: Peacocke, Stannard şi Polkinghorne dar continui să rămân perplex nu atât faţă de credinţa lor într-un leguitor cosmic cât de încredinţarea lor în amănuntele religiei creştine: învierea, iertarea păcatelor.^[37] În Statele Unite un exemplu asemănător ar fi Francis Collins.

Alister McGrath: Prezumţia fundamentală aici este că adevăraţii oameni de ştiinţă trebuie să fie atei.^[38] Natura se oferă ca o carte deschisă multor interpretări. Poate fi explicată ateist, deist, teist sau în multe alte feluri, dar nu se cere interpretată în niciunul dintre ele. O persoană poate intra în categoria “adevăraţilor” oameni de ştiinţă fără a fi de parte niciunei viziuni – religioasă, spirituală sau anti-religioasă – asupra lumii.^[39] Aşa se face că lumea este împărţită în două tabere: pe de-o parte raţionalismul; pe de altă parte, superstiţia. Acest mod de a gândi în dihotomii absolute este unul fundamentalist. Aţi rămas blocat în tranşeea propriei versiuni de dualism fundamentalist, având o perspectivă puternic polarizată asupra lumii. Pare că soluţia oferită de a scăpa de fundamentalismul religios este ca viciile sale să fie reproduse de atei.^[40] Arătaţi o insistenţă dogmatico-isterică asupra implicatilor ateiste ale darwinismului.^[41]

1. Alister McGrath – Dawkins: o amăgire?, p. 21
2. Richard Dawkins – Himera credinţei în Dumnezeu, p. 12
3. Richard Dawkins – Himera credinţei în Dumnezeu, p. 312
4. Alister McGrath – O amăgire?, p. 22
5. Richard Dawkins – Himera …, p. 349
6. Richard Dawkins – Himera …, p. 350
7. Richard Dawkins – Himera …, p. 351
8. Alister McGrath – O amăgire?, p. 25
9. Alister McGrath – O amăgire?, p. 26
10. Richard Dawkins - Himera …, p. 344
11. Richard Dawkins – Himera …, p. 9
12. Alister McGrath – O amăgire?, p. 27
13. Alister McGrath – O amăgire?, p. 28
14. Richard Dawkins – Himera …, p. 285
15. Richard Dawkins – Himera …, p. 286
16. Alister McGrath – O amăgire?, p. 29
17. Richard Dawkins – Himera …, p. 311
18. Alister McGrath – O amăgire?, p. 30
19. Richard Dawkins – Himera …, p. 12
20. Richard Dawkins – Himera …, p. 5
21. Alister McGrath - O amăgire?, p. 31
22. Richard Dawkins – Himera …, p. 198
23. Alister McGrath – O amăgire?, p. 33
24. Richard Dawkins – Himera …, p. 88
25. Alister McGrath – O amăgire?, p. 36
26. Richard Dawkins – Himera …, p. 119
27. Alister McGrath – O amăgire?, p. 42
28. Richard Dawkins – Himera …, p. 133
29. Alister McGrath – O amăgire?, p. 44
30. Alister McGrath – O amăgire?, p. 60
31. Richard Dawkins - Himera …, p. 68
32. Richard Dawkins – Himera …, p. 72
33. Alister McGrath – O amăgire?, p. 62
34. apărută la Curtea Veche – Limbajul Lui Dumnezeu
35. Richard Dawkins – Himera …, p. 287
36. Richard Dawkins – Himera …, p. 126
37. Richard Dawkins – Himera …, p. 109
38. Alister McGrath – O amăgire?, p. 70
39. Alister McGrath – O amăgire?, p. 71
40. Alister McGrath – O amăgire?, p. 75
41. Alister McGrath – O amăgire?, p. 76
42. Richard Dawkins – Himera …, p. 80, citat de Michael Ruse
43. Alister McGrath – O amăgire?, p. 85
44. Richard Dawkins – Himera …, p. 179
45. Richard Dawkins – Himera …, p. 180
46. Alister McGrath – O amăgire?, p. 88
47. Alister McGrath – O amăgire?, p. 107
48. Alister McGrath – O amăgire?, p. 113
49. Alister McGrath – O amăgire?, p. 109
50. Richard Dawkins – Himera …, Cap 5 Rădăcinile religiei, subcapitolul Păşeşte cu grijă, deoarece calci pe genele mele culturale, p 199-209
51. Alister McGrath – O amăgire?, p. 117-118
52. Alister McGrath – O amăgire?, p. 120
53. Vezi Cap 2 Ipoteza Dumnezeu
54. Alister McGrath – O amăgire?, p. 123
55. Alister McGrath – O amăgire?, p. 141
56. Alister McGrath – O amăgire?, p. 152
57. Alister McGrath – O amăgire?, p. 162,163,165