Autorul își începe articolul prin a spune că specialiștii în istorie biblică nu au o părere unanimă cu privire la data Exodului; unii consideră că Exodul a avut loc în sec. XV î.H. iar alții cred că Exodul a avut loc în sec. XIII. Dr. Wood, pe baza datelor cronologice din Biblie, crede ca Exodul a avut loc în sec. XV î.H., în anul 1446 î.H., iar cucerirea Cannanului a avut loc între 1406-1400 î.H. El susține că există și dovezi extrabiblice care demonstrează existența Exodului în sec. XV.

O astfel de dovadă este o inscripție egipteană aflată la muzeul de egiptologie din Berlin. Inscripția se află pe un bloc de granit care are 46 cm înălțime și 39,5 cm lățime. Acest bloc de granit a fost cumpărat de arheologul german Ludwig Borchardt (1863-1938) în 1913 de la un negustor din Egipt. Inscripția a fost publicată în literatura de specialitate pentru prima dată în 2001 de Manfred Gorg, profesor emerit de Teologia Vechiului Testament și Egiptologie (egiptologia este o știință care se ocupă cu studiul istoriei Egiptului Antic și cercertările arheologice în Egipt). Inscripția se află pe un bloc de granit pe care sunt sculptate fețele unor prizonieri de război vest-asiatici (personajele din inscripție au bărbi și părul capului lung). Deasupra capetelor prizonierilor este scris cu hieroglife egiptene Askhelon, Cannan. Mai există un nume pe care profesorul Gorg l-a identificat ca fiind ISRAEL.

Photo: van der Veen, Theis and Görg

Inscripția a fost studiată și de dr. Peter van der Veen, instructor de Vechiul Testament și arheologie biblică la Universitatea din Mainz (Germania) și de Christoffer Theis, lector la Institutul de Egiptologie al Universității din Heidelberg (Germania) în 2010. Cercetările celor doi au confirmat concluziile lui Gorg. Autorii susțin că forma sub care numele au fost scrise este mai apropiată de forma utilizată în timpul faraonilor Tuthmosis III (1504-1550) și Amenhotep II decît de formele numelor utilizată pe vremea faraonilor Ramses al II-lea și Merneptah. Denumirea etnică de “Cannaniți” utilizată de egipteni pe vremea lui Amenhotep II este similară cu denumirea “Cannaniți” de pe inscripția aflată la muzeul din Berlin.

Al treilea nume de pe inscripție a fost reconstituit de cei trei specialiști ca Y-shr-il, un nume foarte apropiat de biblicul Israel. Comparând formele numelor din inscripția de la Berlin cu formele numelor din alte inscripții, cei trei istorici au ajuns la concluzia ca fragmentul de granit din Berlin este de pe vremea dinastiei a XVIII-a, deci mult mai veche decât stela Merneptah care are și ea scris numele Israel. Faraonii care au fost membrii ai dinastiei a XVIII-a au domnit și în sec. XV î.H. Pentru că numele de Israel apare într-o inscripție a acestei dinastii, alături de numele de Cannaniți și Askelon, este evident că israeliții trăiau deja pe teritoriul Cannanului în sec. XV I.H. Această inscripție confirmă prezența israeliților pe teritoriul Cannanului în sec. XV î.H. la fel ca și cronologia biblică.

1. biblearchaeology.org

Ciobul de ceramică cu inscripția. Foto: Universitatea din Haifa

În urmă cu un an şi jumătate, în apropiere de valea Elah, la Chirbet Qeiefa (ISRAEL) arheologul Iosif Garfinkel a descoperit un fragment de ceramică care are inscripţionată pe ea cuvinte în limba ebraică antică. Fragmentul cu inscripţie datează din sec. X î.H. adică din vremea regelui David. Această descoperire demonstrează faptul că pe vremea regelui David evreii cunosteau scrisul şi că în aceea vreme existau scribi.

Profesorul Gherson Galil de la departamentul de studii biblice ale Universităţii din Haifa (ISRAEL) a descifrat cuvintele înscrise pe fragment declarând că: “Acest text este o declaraţie socială cu privire la sclavi, văduve şi orfani. Foloseşte verbe specifice limbii ebraice, precum asah („făcut”) şi avad („lucrat”), care erau folosite rar în alte limbi din regiune. Anumite cuvinte care apar în text, cum ar fialmanah („văduvă”), sunt specifice limbii ebraice şi sunt scrise diferit în alte limbi locale. (…) Inscripţia de faţă oferă elemente sociale similare celor găsite în profeţiile biblice şi foarte diferite de profeţiile scrise în alte culturi…”.

Profesorul Galil a mai declarat că: “Inscripţia indică faptul că Împărăţia lui Israel exista deja în secolul al X-lea î.Ch. şi că, cel puţin o parte dintre textele biblice au fost scrise cu sute de ani înainte de datele prezentate în teoriile contemporane”.

Aceasta inscriptie este cea mai veche descoperită în limba ebraică până în acest moment şi are asemănări ca şi subiect cu unele texte din Biblie (Isaia 1:17, Psalmul 72:3, Exod 23:3).

Pentru a afla mai multe informatii despre aceasta descoperire vizitati site-ul semneletimpului.ro și tornafratre.com (unde se găsesc și traduceri ale inscripțiilor).

Voi prezenta pe scurt informaţiile din acest articol pentru a suplini astfel, parţial, lipsa de informaţii din domeniul arheologiei şi istoriei biblice care există la ora actuală în mediul evanghelic românesc. Deasemenea doresc sa prezint cititorilor români unele aspecte putin cunoscute despre istoria poporului Israel si a religiei iudaice în Orientul Mijlociu Antic.

Articolul menționat a fost publicat pentru prima dată în toamna anului 2009 de către dr. Charles Aling, profesor de istorie la Northwestern College SUA (Saint Paul, Minnnesota), specialist în istorie antică şi Egiptologie, participant la săpături arheologice în Egipt și de către dr. Clyde E. Billington, profesor de istorie antică şi medievală la Northwestern College (Saint Paul, Minnesota, SUA), director executiv al Institutului de Arheologie Biblică şi membru al bordului de conducere al Near Eastern Archeological Society. In articolul lor cei doi autori fac referire la două liste topografice (liste cu nume de popoare și cetăti dintr-o anumită regiune geografică) descoperite la Soleb si Amarah-West in Sudan. Pe aceste liste apare numele personal a lui Dumnezeu: YHWH. Aceste două documente arată existența în Egipt a poporului evreu în timpul dinastiei a XVIII (1550-1292 î.H.) și sustin teoriile istoricilor care propun o dată timpurie a ieșirii din Egipt a evreilor. Deasemenea arată că afirmatiile Bibliei, în special a cărții Exod despre o prezență evreiască în Egipt și teritoriile învecinate nu sunt simple mituri asa cum au susținut unii istorici și arheologi seculari. 

YAHWEH și Shasu

Aling și Billington vorbesc în articolul lor despre două liste topografice egiptene scrise cu hieroglife din perioada Imperiului Nou (sec. XVI-XI î.H. sau 1570-1070 î.H.) găsite de arheologi la începutul sec. XX în vechile temple egiptene de la Soleb şi Amarah-West aflate azi pe teritoriul statului Sudan. În aceste liste sunt prezentate mai multe cetăți din Canaan. Tot în aceste liste apare urmatoarea mențiune: “ţinutul Shasu al lui Yahweh”.

Termenul egiptean Shasu înseamnă “nomad” şi se referă la crescătorii de animale semiţi din Cannan, Liban, Siria şi peninsula Sinai care se aşezau adesea în Egipt sau intrau în conflict cu armatele egiptene când acestea încercau să le cucerească teritoriile din Asia. Acest termen (Shasu) cuprinde pe toți evreii, cannaniţii, edomiţii, arameii, amoriţii, moabiţii, amaleciţii, midianiţii si keniţii.

Termenul YAHWEH este numele lui Dumnezeu şi apare în Biblie pentru prima dată în Exod 3: 14 :”Şi Dumnezeu a zis lui Moise: EU SUNT CEL CE SUNT. Şi EL a zis: Vei spune copiilor lui Israel: Cel ce se numeşte EU SUNT (YAHWEH) m-a trimis la voi”. Toţi specialiştii sunt de acord că termenul YAHWEH apare in aceste două documente egiptene. Cele două liste topografice sunt cele mai vechi texte în care apare cuvantul YAHWEH, lista de la Soleb este mai veche cu 500 de ani decât Stela Moabită, o inscripţie de piatră pe care apare numele YAHWEH (sec. IX î.H.) şi este deci una din cele mai vechi referinţe din afara Vechiului Testament a numelui lui Dumnezeu. Pe lângă aceste două liste cuvântul Yahweh mai apare şi în aşa numita listă topografică din templul de la Medinet Habu, care se afla pe malul de Vest al Nilului la Luxor şi care datează din sec. XII î.H. În lista topografică de la Medinet Habu numele lui Dumnezeu apare sub forma YI-Ha. Acest termen a apărut datorită schimbărilor aparute în pronunțarea cuvintelor în limba egipteană, dar la ora actuală nu se știe cand a avut loc această modificare a pronunției.

YAHWEH – zeu sau cetate?

După cum am spus mai sus toţi specialiştii sunt de acord ca în aceste liste apare numele de YAHWEH. Controversa este legată de interpretarea care trebuie dată acestui cuvânt şi a propoziţiilor în care apare.

Unii specialişti spun că acest termen se referă la un toponim, adica la denumirea unei cetăţi sau a unui loc şi deci textul ar trebui tradus: “Ţinutul Yahweh al poporului Shasu”. Aling si Billington cred dimpotrivă că termenul Yahweh îl desemneaza pe Dumnezeul biblic al evreilor şi că textul ar trebui tradus: “Ţinutul Shasu al lui Yahweh” adică ţara nomazilor care se închină lui Yahweh. Cei doi aduc ca argument faptul că întotdeauna numele unui zeu sau strămoş al unui popor a fost dat unui loc anume și nu invers. Argumentul celor doi autori este logic dacă ne gândim că societatea antică era foarte religioasă şi oamenii dădeau numele zeilor cetăţilor sau ţărilor lor, numele acestor zei având un anumit prestigiu, o anumita “sfinţenie” pentru oamenii de atunci. Nu ar fi fost obișnuit ca cineva să dea unui zeu numele unui oraș, acesta fiind considerat un nume omenesc. În schimb numele unui zeu sau al unui strămoş foarte cunoscut putea fi dat unei cetăţi sau ţări. Autorii dau exemplul cuvântului Israel care la început a denumit pe strămoşul poporului evreu (Iacov, căruia Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel) iar apoi a denumit ţara locuită de evrei şi chiar poporul evreu. Un alt exemplu ar fi cel al cetăţii Ramses de care se aminteşte în Exod a cărei denumire  provine de la numele zeului Ra sau Akhetaten al cărei denumire provine de la numele zeului Aton. În plus, niciodată în Biblie sau în vreo altă scriere antică nu întâlnim existenţa vreunei cetăţi cu numele Yahweh.

YAHWEH și zeii cannaniți în Egipt

Aling şi Billington afirmă că în perioada Imperiului Nou au pătruns în Egipt o mulţime de divinităţi din Canaan, aceste divinităţi având statui şi temple descoperite de arheologi în epoca modernă. Egiptenii erau sincretişti adică preluau zeii altor popoare sau considerau că unii din zeii popoarelor din Canaan sunt aceeaşi cu zeii lor doar că au alte denumiri. Din Cannan egiptenii au preluat cultul zeitei Astarteea (zeița fertilității și dragostei), Anath (zeitate feminină razboinică) și Reshef (zeu al războiului și tunetului).

Singurul zeu din Canaan pe care egiptenii nu l-au asociat cu unul din zeii lor, singurul căruia nu i-au făcut temple, singurul căruia nu i-au făcut reprezentări artistice este YAHWEH. Despre YAHWEH nici măcar nu se vorbeşte în scrierile egiptene cu excepţia celor trei liste topografice. Autorii speculează că această atitudine s-ar datora faptului că egiptenii îl considerau pe YAHWEH ca fiind un zeu duşman al unui popor duşman care făcea parte din populaţiile Shasu pe care le urau şi care trăiau în Nordul Egiptului.

Importanța listelor topografice de la Soleb și Amarah-West pentru stabilirea datei Exodului

Cei doi autori mai spun că numele de YAHWEH era cunoscut egiptenilor care au trăit în timpul dinastiei a XVIII-a (1550-1292 î.H.) în timpul domniei faraonului Amenhotep al III-lea. Acest faraon a construit templul de la Soleb unde a fost găsită una din listele topografice cu numele lui Dumnezeu. Aling şi Billington mai spun că nu există menţiuni ale numelui YAHWEH în textele egiptene înainte de domnia lui Amenhotep al III-lea şi că “Shasu al lui Yahweh” sunt israeliţi care trăiau în Egipt la începutul dinastiei a XVIII-a. Aceştia s-au mutat mai apoi în Canaan în preajma anului 1400 Î.H. (aproximativ) unde sunt amintiţi alături de alte popoare în lista de la Soleb. Se bănuieşte că informaţiile din această listă au fost apoi copiate pe lista de la Amarah-West. Autorii mai spun că aceste informaţii se potrivesc perfect cu teoria care susţine o dată timpurie a Exodului (a ieşirii din Egipt a poporului evreu) dar crează probleme celor care susţin că Exodul a avut loc pe vremea faraonului Ramses II in sec. XIII î.H.

Concluzie

Listele topografice de la Soleb, Amarah-West și Medinet Habu conțin cea mai veche mențiune a numelui lui Dumnezeu din afara Bibliei și demonstrează existența poporului evreu și a religiei iudaice în Egipt și sudul Canaanului în timpul dinastiei a XVIII-a (1550-1292 i.H.) și în același timp demonstrează că referințele biblice cu privire la prezența evreilor în Egipt nu sunt doar niște mituri cum au susținut mulți istorici seculari. Aceste liste topografice arată că aria de etnogeneză, de formare a poporului evreu cuprinde nu doar Cannanul ci și Egiptul. Să sperăm că în viitor arheologii vor descoperi noi texte care vor elucida misterele prezenței evreilor în Egipt în cei 400 de ani cât au stat acolo, o perioadă de timp din istoria poporului ales despre care știm atât de puțin.

1. Associates for Biblical Research este o organizație evanghelică din SUA al cărei scop este de a demonstra istoricitatea evenimentelor descrise în Biblie folosind pentru aceasta noile descoperiri din domeniul arheologiei biblice. Asociația a fost fondată în 1969 în orașul american Philadelphia de David Livingston, un pastor asistent. Associates for Biblical Research are ca membrii și colaboratori pastori și arheologi creștini dedicați demonstrări adevărului Bibliei. De-a lungul timpului Associates for Biblical Research a organizat mai multe săpături arheologice în Israel.
2. Associates for Biblical Research – The Name Yahweh in Egyptian Hieroglyphic Texts, 8 mar. 2010

Biblia este pentru creştini cea mai importantă scriere, Cartea prin care Dumnezeu s-a revelat pe Sine Însuşi oamenilor şi prin care Şi-a arătat voia Sa cu privire la oameni. Biblia este pentru miliarde de oameni “ghidul” în domeniul vieţii religioase şi cea mai valoroasă capodoperă a literaturii internaţionale.

Biblia creştină (cea protestantă) include 66 de cărţi, 39 incluse în categoria Vechiului Testament şi 27 în Noul Testament. Biblia utilizată de bisericile ortodoxă şi catolică cuprinde în Vechiul Testament, pe lângă cele 39 de cărţi acceptate şi de protestanţi, şi o serie de cărţi considerate necanonice de către protestanţi, precum: 1, 2, 3 Macabei, Eclesiasticul (a nu se confunda cu Eclesiastul), Tobith şi o serie de alte carti religioase evreieşti, dar pe care evrei nu le-au considerat ca fiind sfinte ci doar simple tratate “teologice” sau cărţi istorice. Aceste cărţi au un statut special în V.T. ortodox şi catolic în sensul că nu sunt la fel de autoritare ca şi celelate 39 de carţi, ele fiind cunoscute şi sub denumirea de deuterocanonice. În cazul Noului Testament toate confesiunile creştine acceptă azi ca fiind canonice cele 27 de cărţi care le avem astăzi în Biblie.

Întrebarile care se pun sunt cum anume au fost alese aceste cărţi pentru a fi incluse în Biblie, de ce acestea şi nu altele, care este diferenţa dintre cărţile canonice şi cele necanonice. Şi ce este canonul, la urma urmei?

La toate aceste întrebări şi la altele vom incerca să răspundem în acest articol.

Canonul – ce este el?

O definiţie a canonului este: totalitatea învăţăturilor biblice care constituie regula de credinţă şi trăire. Cuvântul canon înseamnă şi regulă fundamentală sau normă.

Canonul mai înseamnă şi cărţile biblice de origine şi inspiraţie divină adică totalitatea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament.

Creştinii cred că Duhul Sfânt a inspirat scriitorii acestor cărţi să le scrie şi tot El a ghidat procesul de  colectare şi selectare a lor în forma în care le avem astăzi în Biblie. Termenul canon are la origine cuvântul ebraic qaneh care înseamnă trestie de măsurat şi grecescul kanon care înseamnă standard sau model^[1].

Unii adversari ai creştinismului susţin că Biserica a stabilit în mod arbitrar canonicitatea cărţilor Bibliei şi că a distrus toate cărţile religioase care nu aderau la doctrina oficială. Acest lucru este sugerat inclusiv de o mulţime de romane şi filme apărute în ultimul timp, unele traduse şi în România (ca de exemplu: Codul lui DaVinci de Dan Brown).

De asemenea se sugerează adesea că imaginea contemporană despre Isus a creştinilor conservatori, aşa cum este ea creionată de cele patru evanghelii nu ar fi cea corectă, ci mai degrabă cea zugrăvită de recent descoperitele “evanghelii pierdute” (Iuda, Toma etc.)

În acest articol vom încerca să vedem ce spun dovezile istorice despre Biblie şi dacă afirmaţiile criticilor Bibliei sunt argumentate.

Este oare corect alcătuit canonul Bibliei, în special cel al Noului Testament? Sau, am fost păcăliţi timp de 2000 de ani de o uriaşă conspiraţie pusă la cale de clericii Bisericii pentru a-şi păstra puterea asupra enoriaşilor şi a ascunde adevarul cu privire la Isus şi Dumnezeu asa cum se sugerează din ce în ce mai des de către anumiţi scriitori sau regizori de filme “documentare”?

Procesul alcătuirii canonului Vechiului şi Noului Testament

Istoria, atât cea creştină cât şi cea laică, sunt de acord că problema stabilirii cărţilor care sunt canonice nu a intrat în discuţie până în perioada 100-140 d.H. Atâta timp cat apostolii au trăit, ei au putut confirma sau infirma istoriile care se spuneau despre Isus şi au putut transmite învaţăturile lui pe cale orală în mod direct noilor convertiţi la creştinism. Sigur că unii dintre apostoli (Matei, Ioan, Petru, Iacov) au scris cărţi ce descriau viaţa lui Isus sau învăţăturile Lui. Atâta timp cât au trait apostolii nimeni nu a contestat scrierile lor iar eventualele cărţi scrise de eretici au putut fi relativ uşor combătute de către apostolii care L-au văzut şi ascultat pe viu pe Isus. Părinţii apostolici (cei care au urmat la conducerea Bisericii imediat după moartea apostolilor) au folosit des citate din cele 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan) şi din epistolele lui Pavel fără însă a căuta argumente în favoarea autenticităţii acestora.

La acea vreme evangheliile, epistolele şi restul cărţilor din Vechiul Testament nu erau adunate într-un singur volum cu numele BIBLIA aşa cum sunt astăzi, şi nu exista o listă a cărţilor sfinte. Totusi se pare că evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan erau adunate într-o singură colecţie.^[2] Această colecţie purta denumirea de Diatesaronul sau Armonia celor 4 Evanghelii.

Problemele create de erezia gnosticismului au determinat episcopii creştini să adune scrierile pe care le considerau ca având autoritate apostolică şi să le pună într-o formă unitară. De-a lungul primelor două secole ale creştinismului au existat mai multe controverse cu privire la cărţile care să fie acceptate şi care să fie respinse, chiar între episcopii ce aveau o teologie corectă (negnostici).

Evenimentul care a determinat grăbirea procesului de selectare a cărţilor sfinte a fost crearea de către Marcion, un episcop gnostic din Roma, a unui “canon personal”. El a alcătuit în 140 d.H. o listă de scrieri despre care spunea ca reflectă fidel învaţăturile apostolilor şi ale lui Isus şi prin urmare orice alte cărţi sunt falsuri. Marcion făcea distincţie între Dumnezeul-Creator al Vechiului Testament şi Dumnezeul-Tată al Noului Testament. El credea că Biserica trebuie să se separe de Dumnezeul Vechiului Testament pe care-l credea mai prejos de Dumnezeul Noului Testament. Aceste idei l-au făcut să respingă toate cărţile Vechiului Testament şi unele cărţi din Noul Testament sau părţi din acestea care i se păreau a fi influenţate de iudaism. Din cauza antisemintismului şi antiiudaismului său, Marcion a respins ca fiind neadevărate toate cărţile Noului Testament ce aveau o tentă de iudaism: Matei, cele 3 epistole pastorale ale lui Pavel (1 şi 2 Timotei, Tit) şi Evrei. A păstrat în schimb o versiune “cenzurată” a evangheliei lui Luca şi 10 epistole ale lui Pavel.

Pe lânga această listă a lui Marcion, circulau în Biserica o serie de alte cărti care prezentau o imagine a lui Isus diferită de cea cunoscută până atunci (Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Iuda, Evanghelia lui Andrei) şi o serie de scrieri teologice atribuite apostolilor şi colaboratorilor acestora (Păstorul lui Hermas, Epistola lui Barnaba, Prima şi a Doua Epistolă a lui Clement). În acelasi timp, unele cărţi considerate azi canonice erau respinse de către unii creştini, ca de exemplu: 2 Petru, 2,3 Ioan, Iacov, Iuda, Apocalipsa lui Ioan. Nu toţi creştinii erau convinşi în aceea vreme că aceste 6 cărţi sunt autentice şi că au o origine apostolică.

Toate aceste probleme au determinat necesitatea stabilirii unor criterii clare după care să se evalueze autenticitatea unei cărţi, scopul final fiind acela de a promova învăţăturile lui Isus Cristos. Trebuie precizat faptul că episcopii din biserica primară nu au hotărât în mod arbitrar ce carte să includă în Biblie şi care nu, în funcţie de preferinţele lor subiective, episcopii nu au “definit adevărul” cu privire la cărţile Bibliei ci au descoperit care este adevărul prin studierea atentă a evangheliilor şi epistolelor (a tuturor). Orice tentativă de manipulare sau de falsificare a imaginii lui Isus prin eliminarea arbitrară a uneia sau alteia din cărţi ar fi fost imposibilă în condiţiile în care Biserica era persecutată, erau mii de episcopi în Imperiul Roman din care cel puţin unul ar fi dat in vileag întreaga conspiraţie. În plus, Noul Testament a ajuns în forma actuală printr-un proces lung şi multe discuţii la care au participat multe persoane, discuţii de genul: “De ce să alegem o carte şi nu pe cealaltă?”.

Criteriile prin care s-a determinat ce carte este inspirată de Duhul Sfânt sunt:

• originea apostolică (sa fie scrisă de un apostol al Domnului, sau un colaborator al acestora)
• acceptarea generală de către biserici (să nu fie folosită numai de către o singură biserică locală)
• doctrinele din carte să fie clar exprimate (să nu existe ambiguităţi, contradicţii interne ale textului)
• sa aibă ca subiect persoana şi lucrarea lui Isus Cristos
• citirea ei sa ducă la creşterea standardului moral al cititorului
• ideile exprimate într-o carte să nu le contrazică pe cele din alte cărţi intrate deja în canon
• părinţii biserici (care i-au cunoscut pe apostoli personal sau au cunoscut pe unul din ucenicii apostolilor) să recunoască autoritatea şi veridicitatea cărţii
• recunoaşterea din partea conciliilor bisericii (conciliile doar recunosc autoritatea unei cărţi nu o stabilesc).

Unul din istoricii Bisericii primare cu numele Eusebiu (264-340 d.H.) vorbeşte în cartea sa Historia Ecclesiastica despre 4 categorii de cărţi din cadrul creştinismului: 1. cele acceptate universal; 2. cărţile disputate: Iacov, 2 Petru, Iuda, 2 şi 3 Ioan; 3. cărţile neautentice: Faptele lui Pavel, Pastorul din Hermas, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, Didahia; 4. falsificările ereticilor: Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Mathias, Faptele lui Andrei, Faptele lui Ioan.

Atanasie din Alexandria (295-373 d.H.) în lucrarea Scrisoare de Paşti (367 d.H.) oferă o listă a carţilor Vechiului şi Noului Testament considerate de el ca fiind canonice. Lista Noului Testament este identică cu cea aflată azi în Biblii. Atanasie a fost cel care a reuşit să-i convingă pe sceptici de autenticitatea epistolelor lui Petru şi a Apocalipsei bazându-se pe argumente cum ar fi confirmarea apostolicitatii lor de către alţi părinţi ai bisericii care au trăit înaintea lui şi i-au cunoscut pe apostoli, diferenţa de stil şi învăţătură comparativ cu scrierile gnosticilor, istoria bisericească de până atunci care confirmă apostolicitatea acestor cărţi, acceptarea lor în majoritatea bisericilor încă din cele mai vechi timpuri. Tot Atanasie a fost cel care referindu-se la cele 27 de scrieri ale Noului testament a spus: “Doar în acestea e descoperită învăţătura despre Dumnezeire. Nimeni nu va putea adauga ceva la ele şi nimic nu poate fi scos din ele.”

Începând cu anul 382, Ieronim (347-420d.H.), un învăţător şi teolog creştin din Italia, a început traducerea în latină a Bibliei. Cu această ocazie el a stabilit şi o listă a cărţilor canonice, identică cu cea a lui Atanasie. Ieronim a consultat în traducerea Vechiului Testament o serie de rabini evrei de la care a aflat că cărţi precum 1, 2, 3 Macabei nu erau considerate ca fiind sfinte de către aceştia. Deşi el a adoptat aceeasi pozitie faţă de aceste cărţi, a fost pus de liderii bisericii din aceea vreme să le includă în canon. Dar s-a făcut înteles că în opinia sa aceste cărţi sunt doar “liber eclesiastice” adica menite a fi citite pentru edificare. În greacă, aceste cărţi (Macabei şi alte câteva), poartă denumirea de anaghinoskomena (bune de citit) şi nu sunt considerate la fel de autoritare ca celelalte 39 de către bisericile creştine.

În cazul Noului Testament Ieronim a tradus şi acceptat ca fiind canonice cele 27 de cărţi pe care azi le avem în Biblie.

La al III-lea conciliu de la Cartagina – Africa de Nord (397 d.H.) s-a stabilit în mod oficial lista cu cărţile considerate canonice, decizie ce a fost ratificată şi la conciliul de la Hippo (oraş în Africa de Nord) din 414.

Dupa aceste două concilii unele cărţi au continuat să fie contestate dar cu o mai mică vehemenţă până cand canonul aşa cum îl ştim noi astăzi a fost acceptat de marea majoritate a creştinilor. În timpul Reformei liderii acestei mişcări (Luther, Calvin, Zwingli, Menno Simmons) au aderat la viziunea lui Ieronim cu privire la cărţile din gruparea anaghinoskomena (1, 2, 3 Macabei, 3 Ezra, Tobit, Agheu, Sofonie, Eclesiasticul, Istoria Balaurului, Istoria Susanei, Manase) şi le-au scos din Bibliile pe care le-au tradus sau folosit.

Trebuie precizat faptul că episcopii prezenţi la concilii considerau că hotărâririle luate aveau întâi autoritate divină şi abia apoi autoritate umană, aşa cum au crezut şi apostolii prezenţi la conciliul de la Ierusalim descris în Faptele Apostolilor 15:1-29 (“Caci Duhului Sfânt i s-a părut ca şi nouă, că este bine să nu se mai pună peste voi nici o altă sarcină…”). Ideea că ar fi existat o conspiraţie pentru a alege aceste cărţi şi nu altele în alcătuirea Bibliei este nefondată deoarece la alegerea cărţilor care azi formează Noul Testament au participat zeci şi sute de oameni de-a lungul a peste 250 de ani (140-414), iar discuţiile din cadrul conciliilor cu privire la canon au fost publice nu secrete. Numărul mare de oameni implicaţi şi perioada de timp îndelungată până la definitivarea canonului fac neplauzibile teoriile care afirmă că Scriptura este creaţie umană şi nu divină, menită a crea o imagine despre Isus şi primii creştini diferită de cea reală. Dar poate că cea mai bună dovadă privind autenticitatea celor 66 de cărţi ale Bibliei sunt vieţile transformate a miliarde de oameni.

La ora actuală canonul (cel puţin în ceea ce priveşte cele 66 de cărţi acceptate atât de catolici, ortodocşi, protestanţi) este închis, adică nici o carte nu poate fi scoasă din canon şi nici una nouă nu poate fi adăugată. Nici o carte scrisă după anul închiderii canonului (414) ce are ca subiect pe Isus şi pe Dumnezeu nu mai poate fi adăugată deoarece tot ce este necesar pentru a ajunge la mântuire este scris în cele 66 de carti ale Bibliei. Toate principiile care definesc creştinsmul se găsesc în aceste 66 de cărţi precum şi toate principiile după care un creştin trebuie să trăiască.

Dacă luăm ca exemplu Noul Testament, prin scoaterea uneia sau a două cărţi din el nu am întelege în totalitate lucrarea Domnului Isus chiar dacă am avea celelalte cărţi întregi. Fără cele 4 Evanghelii nu am intelege Epistolele şi fără Epistole nu am înţelege Evangheliile atât de bine.

Adăugarea unor noi cărţi la Noul Testament, mai ales a recent descoperitelor “evanghelii” gnostice (a lui Toma, Iuda), ar duce la crearea unei imagini contradictorii a lui Isus.

Clarificări de final

În acest articol am făcut adesea referire la o serie de scrieri care au fost respinse din canon pe motiv că ar fi ori neautentice ori eretice (Epistolele lui Clement, Faptele lui Andrei, evanghelia lui Petru, a lui Toma, a lui Iuda). Vreau să precizez faptul că aceste cărţi nu au fost scrise de apostolii al căror nume îl poartă, ele au fost atribuite de grupările eretice din Biserica primară (gnostice în special) apostolilor. Toate aceste cărţi atât de mediatizate astăzi au fost scrise la mulţi ani dupa ce apostolii au murit şi atribuite postmortem acestora. Gnosticismul a fost o mişcare religioasă din cadrul creştinismului primar care promova un amestec de doctrine specifice iudaismului, budismului, religiei antice greco-romane, filosofie greacă şi elemente din zoroastrism (religia persanilor). Gnosticii susţineau că învăţăturile lor au fost transmise în secret de Isus ucenicilor care apoi tot în secret le-au transmis câtorva “aleşi”. În realitate Isus, un evreu, nu ar fi amestecat doctrine specifice iudaismului cu pagânismul, acest lucru fiind contrar Legii pe care Isus a venit să o împlinească. Gnosticismul a fost combătut prin scrieri de către părinţii bisericii (mai ales de către Irineu din Lyon).

Studiul textului Bibliei, combinat cu studierea istoriei creştinismului şi a culturii vechi şi nou testamentare, ne pot întări convingerea că cele 66 de cărţi ce alcătuiesc Biblia sunt demne de crezare.

BIBLIOGRAFIE:

F.F. Bruce, Documentele care stau la baza Noului Testament
Carsten Peter Thiede, Athanasios defineşte Noul Testament
Kevin Miller, Ieronim traduce Vulgata

1. studylight.org/Hebrewlexicon
2. F.F. Bruce, Documentele care stau la baza Noului Testament, pag. 23-24

Una din afirmaţiile de bază ale panteismului este: “Atman este Brahman” adică sufletul fiecărei fiinţe umane este sufletul cosmosului”.^[1] Atman este sufletul unei fiinţe, a unei persoane iar Brahman este sufletul Universului (Creaţiei). “Tot ce există este dumnezeu, nu există nimic care să nu fie dumnezeu. Dacă pare să existe ceva ce nu este dumezeu, aceasta este maya, adică iluzie, şi nu există cu adevarat”.^[2]

O altă presupoziţie a panteismului este aceea că toate drumurile duc la dumnezeu, prin urmare toate religiile şi filosofiile sunt căi diferite dar care duc la acelaşi dumnezeu. Toate religiile duc la fericire şi pace sufletească. Poate că cel mai bine se explică aceasta presupoziţie prin cuvintele unui guru indian: “Nu vă mai certaţi pentru doctrine şi religii. Există una singură. Toate râurile curg în Ocean. Curgi şi lasă-i şi pe alţii să curgă!”.

În gândirea occidentală o idee nu poate fi în acelaşi timp şi adevarată şi falsă: A nu este totuna cu nonA (Legea Non-contradicţiei). În gandirea orientală panteistă, însă, nu există nici măcar o discuţie despre adevăr sau fals, despre bine sau rău, aceste concepte fiind considerate neimportante sau chiar o iluzie (maya). În panteism progresul spiritual are ca scop final unificarea totală cu Brahman (Universul) sau atingerea stării de Nirvana (stingere a conştiinţei). Acest lucru se face nu adoptând anumite doctrine care nu sunt importante ci prin anumite tehnici, cum ar fi: rostirea unor mantre (formule “magice”), meditaţie, rostirea la nesfârşit a unor rugăciuni sau mătănii, Yoga.

Panteismul respinge ideea conform căreia există o singură religie adevarată sau o singură tehnică de a atinge Nirvana. Toate religiile şi tehnicile spirituale sunt utile şi la fel de adevarate (daca se poate vorbi despre adevar în panteism) chiar dacă au învăţături total diferite şi sunt în contradicţie una cu cealaltă. Ce diferită este această afirmaţie faţă de cea facută de ISUS: “EU sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin MINE” (Ioan 14:6).

Panteismul spune că trebuie trecut dincolo de Bine şi Rău şi că Universul “este perfect în fiecare clipă”.^[3] Problema cu acest mod de gândire apare atunci când observi că în lume există suferinţă, suferinţa e ceva rău, o consecinţă a unui comportament greşit faţă de Dumnezeu.  Ei bine, nu, în panteism suferinţa este rezultatul lipsei de unitate dintre sufletul omului şi Brahman (Universul, Realiatea Ultimă). Atât timp cât omul există şi este conştient, el va suferi mai mult sau mai puţin. Suferinţa poate fi şi rezultatul neaplicării corecte a tehnicilor de progres spiritual în vederea uniunii cu Brahman.

In acest context al discuţiei apare conceptul de Karma. Karma este noţiunea conform căreia destinul prezent al omului, liniştea sau suferinţa lui, statutul de om bogat sau cerşetor este rezultatul unor fapte din trecut, dintr-o existenţă anterioară. Karma este legată la rândul ei de conceptul de reîncarnare. Conceptul de reîncarnare afirmă faptul că după moartea trupului, sufletul nu dispare  (cel puţin nu înainte de unificarea cu Brahman, ce echivalează cu starea de Nirvana) ci işi continuă existenţa într-un alt trup. Astfel, o persoană renaşte de mai multe ori timp de sute sau mii de ani, într-o viaţă ea poate fi bărbat, în alta femeie, într-una animal şi în alta plantă. Ce vei ajunge în viaţa viitoare depinde de acţiunile tale din viaţa aceasta. În cele din urmă, dupa mii de ani de reîncarnări succesive, vei ajunge să te uneşti cu Brahman. Astfel încetează ciclul reîncarnărilor dar şi existenţa ta: dispari ca o picatură intr-un ocean.

În panteism, spre deosebire de teismul creştin, daca ai “pacatuit” nu există nimeni care să te ierte, marturisirea nu te ajută la nimic. Păcatul trebuie ispăşit de tine însuţi. Această ispăşire se face reîncarnându-te într-o fiinţă aflată pe o treaptă ierarhică inferioară. Invers, dacă nu păcătuieşti, te vei reîncarna într-o fiinţă superioară şi vei ajunge mai repede la finalul ciclului reîncarnărilor. Fiecare om trebuie să sufere pentru greşelile sale, nu există nicio valoare în uşurarea suferinţei (în acest punct hinduismul şi budismul au conceptii diferite: hinduismul respinge ideea uşurării suferinţei în timp ce budismul o acceptă). Acest lucru explică de ce în ţări ca India de exemplu şi astăzi există milioane de oameni ce mor de foame iar societatea nu face nimic pentru a-i ajuta. A-l ajuta pe cel în suferinţă înseamnă să-l condamni la retrăirea la  nesfârşit a aceleiaşi vieţi şi prelungirea timpului până când va ajunge să se unească cu Brahman. Moartea este sfârşitul existenţei individuale, trupeşti, dar ea nu produce nicio schimbare esenţială în natura omului. Atman (Sufletul) este impersonal (spre deosebire de concepţia teistă creştină unde el este personal) şi numai acesta are valoare, iar la reîncarnare Atman (Sufletul) devine o altă fiinţă.

În panteism istoria este ciclică şi timpul ireal iar istoria ca stiinţă nu interesează. Din această cauză, pentru un panteist dovezile istorice şi arheologice nu contează, poţi să-i aduci oricâte dovezi legate de temelia istorică a creştinismului, el nu le va crede sau le va ignora. Pentru un panteist nu contează dacă Isus chiar a făcut minuni, dacă chiar a vindecat bolnavi sau dacă chiar a înviat din morţi. Istoricitatea Bibliei sau a oricărei cărţi sfinte teiste nu este importantă pentru un panteist. Scrierile religioase orientale conţin o mulţime de poveşti, fabule, mituri, poezii, cântece dar care nu au nicio bază istorică nici nu sunt susţinute de dovezi istorice, dar pe panteişti nu-i deranjează acest lucru. Panteismul apare sub forma mai multor religii precum: hinduismul, budismul, sichismul, jainismul şi mişcarea New Age. Un rol important în toate aceste religii îl au mentorii spirituali sau aşa-numiţii guru sau sadhu (oameni sfinţi) care-i ghidează pe credincioşi şi le spun care este/sunt cele mai eficiente căi de a atinge Nirvana.

Panteismul este o concepţie despre lume şi viaţa cu multe principii care de multe ori se contrazic unele pe altele şi care nu sunt sustinute de dovezi de natură istorică. Cu toate acestea se pare ca pentru panteisti  acest lucru nu este o problemă. Cu toate problemele de logică pe care le ridică, panteismul este atractiv pentru un număr tot mai mare de oameni din Europa şi America. Cărţile despre religiile orientale şi cursurile de yoga au cunoscut o dezvoltare rapidă în Europa şi America în ultimii 20 de ani. Misterul, noutatea şi lipsa rigorii doctrinare sunt cele care atrag cel mai mult, urmate de promisiunile de sănătate fizică şi psihică pe care le fac diverşi guru.

Panteismul are “avantajul” că nu iţi cere să renunţi la concepţia despre lume şi viaţă în care ai fost crescut, poţi să rămâi creştin/musulman/evreu şi să practici yoga în acelaşi timp. Toate căile duc spre aceeaşi destinaţie.

Pentru a contracara panteismul, creştinii ar trebui ca să-i cunoască mai întâi punctele slabe şi să le exploateze pentru a-i recupera pentru Împaraţia lui Dumnezeu (Dumnezeul Personal revelat de Bilblie) pe cei care au căzut în mrejele acestei gândiri. Acest proces are şi o latură spirituală, nu doar una raţională. Dealtfel, argumentele raţionale şi ştiinţifice de prezentare a creştinismului unui panteist au mari şanse să eşueze, raţiunea nefiind aşa de importantă în acest sistem de gândire. Poate că rugăciunile sunt mai eficiente în acest caz decât demonstrarea falsităţii afirmaţiilor panteiste cu ajutorul unor argumente raţionale.

În timp ce panteismul are tot mai mulţi adepţi în Europa, teismul creştin câştigă adepţi în ţările asiatice. Succesul creştinismului, mai ales în India (majoritar hindusă) se întâlneşte mai ales în rândurile claselor defavorizate, sărace, care nu au avut acces la o educaţie religioasă în spirit panteist foarte riguroasă şi al căror panteism a căpătat în timp anumite caracteristici ce îl fac mai uşor de combătut de misionarii creştini. Panteismul popular are anumite diferenţe faţă de cel elitist (trăit de preoţii hinduşi sau budişti) şi nu este atât de filosofic ca panteismul descris în cărţile sacre hinduse sau budiste. Multe din informaţiile enumerate în acest articol, în India sau Tibet sunt accesibile doar preoţilor, doar ei au dezbateri teologice şi citesc cărţile sacre. Această lipsă de informare cu privire la propria credinţă a claselor de jos combinată cu dragostea arătată de misionarii creştini de-a lungul timpului faţă de aceştia (lucru neobişnuit mai ales în ţări cu puternice tradiţii hinduse, hinduismul, aşa cum este el practicat de preoţi, este foarte elitist, săracii fiind consideraţi oameni de nimic care îşi merită soarta din cauza păcatelor din vieţile anterioare) au dus la convertirea de-a lungul secolelor a milioane de panteişti la creştinism.

1. James W. Sire, Universul de lângă noi, Oradea: Cartea Creştină, 2005, p. 144
2. Sire, p. 144-145
3. Sire, p. 152

După părerea lui James W. Sire, autorul cărţii “Universul de lângă noi – un catalog al concepţiilor fundamentale despre lume şi viaţă”, o concepţie despre lume şi viaţă este un angajament, o orientare fundamentală a inimii, care poate fi exprimată sub forma unei naraţiuni sau printr-un set de presupoziţii (presupuneri care pot fi adevărate, parţial adevărate sau în întregime false) pe care le susţinem cu privire la structura fundamentală a realităţii şi care asigură temelia pe care trăim, ne mişcăm şi fiinţăm.^[1]

O concepţie despre lume şi viaţă reprezintă viziunea, părerea unui om sau grup de oameni despre lumea în care trăieşte. O concepţie despre lume şi viaţă arată ce crede un om sau un grup de oameni legat de elemente precum: originea vieţii, scopul vieţii, ce este bine şi ce este rău, semnificaţia istoriei omenirii, cum cunoaştem realitatea din jurul nostru, ce se întâmplă cu omul când moare, ce este omul, care este finalitatea universului în care trăim.

Toţi oamenii au o concepţie despre lume şi viaţă după care trăiesc şi pe care o promovează în mod conştient sau inconştient.

Concepţii tradiţionale despre lume şi viaţă

Teismul

Ca şi concepţie despre lume şi viaţă, teismul porneşte de la presupoziţia că Dumnezeu există şi poate fi cunoscut. Dumnezeu este o fiinţă supranaturală (dincolo de natura materială), personală (adica nu este doar o forţă sau o energie ci o fiinţă vie, reală, cu conştiinţă de sine şi capacitate de autodeterminare). Dumnezeu ştie despre Sine că există şi gandeşte şi acţionează fără să fie constrâns de ceva sau cineva. Dumnezeu este infinit adică nicio altă fiinţă din Univers nu se poate compara, masura cu El, totul îi este subordonat. El nu are pereche şi este originea şi sfârşitul tuturor lucrurilor.

Dumnezeu poate fi cunoscut pe două căi: prin raţiune (prin mintea umană, analizând creaţia Lui) sau prin revelaţie (descoperirea de sine a lui Dumnezeu unei persoane umane în mod direct printr-o arătare sau viziune de natură supranaturală sau revelarea indirectă prin intermediul unei cărţi ce conţine informaţii care dau posibilitatea cititorului să descopere cine este Dumnezeu şi ce doreşte El). Ca exemple de cărţi considerate ca fiind revelatoare de Dumnezeu de către anumite grupuri de oameni amintim: Tora (pentru evrei), Biblia (pentru creştini) şi Coranul (pentru Musulmani).

Dumnezeu este transcendent, adică este dincolo de noi şi de lumea noastră, nu se confundă şi nu este inclus în dimensiunea spaţio-temporală a universului. El este atotcunoscător şi atotputernic. În concepţia teistă, Dumnezeu este cel care se află la originea Universului. El a creat Universul şi îl conduce în conformitate cu planurile Lui. El intervine de câte ori doreşte în lumea creată de El şi este interesat de funcţionarea creaţiei Lui. Astfel, în concepţia teistă Universul funcţionează ca “o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem deschis”.^[2] Acest sistem deschis reprezintă faptul că Dumnezeu poate interveni în Creaţia Lui de câte ori crede EL că este necesar. Intervenţiile directe ale lui Dumnezeu în creaţie poartă denumirea de evenimente supranaturale sau minuni, miracole.

Teiştii cred că omul a fost creat de Dumnezeu şi este dator să asculte de EL şi poruncile Lui. Dumnezeu este cel care a stabilit ce este bine şi ce este rău şi tot el a stabilit care este scopul existenţei omului. Teismul susţine că omul, pe lângă latura sa materială, fizică, alcatuită din trup, are şi o latură spirituală, invizibilă, psihologică. Această latură invizibilă a fiinţei umane se numeşte suflet sau spirit. Sufletul locuieşte în trup şi permite acestuia din urmă să actioneze, sa se miste, sa reactioneze. La moarte are loc despărţirea, ieşirea sufletului din trup şi astfel corpul îşi încetează acţiunile, funcţiile şi reacţiile la mediul înconjurător. Ce se întamplă cu sufletul după ieşirea din trup, adică la moarte, este o problemă îndelung dezbatută de şcolile teiste de gândire (crestină, iudaică, musulmană). Chiar şi în teismul creştin există diferite păreri despre ce se întamplă cu sufletul după moarte. Cea mai mare răspândire o are teoria conform căreia sufletul va merge în rai (un loc în care se va bucura de prezenţa lui Dumnezeu) sau în iad (un loc de pedeapsă si suferinţă veşnica unde va fi despărţit de Dumnezeu). Cauza pentru care sufletul unui om ajunge într-un loc sau altul este definită diferit de diversele curente de gândire teiste.

In concepţia teistă istoria este liniară, are un început, un cuprins şi o încheiere; istoria are un scop final gândit de Dumnezeu încă dinainte de crearea lumii. Toate evenimentele din lume de-a lungul istoriei concură la realizarea scopului final. Evenimentele nu au loc într-un mod haotic, la întamplare, evenimentele nu sunt rezultatul hazardului. Totul are o semnificaţie şi un rol în atingerea scopului final. Cele mai cunoscute curente de gândire teiste sunt Iudaismul, Creştinismul şi Islamul, acestea fiind totodată şi cele 3 mari religii monoteiste ale lumii.

Deismul

Deismul ca şi concepţie despre lume şi viaţă a apărut în Anglia şi Franţa în sec. XVII şi XVIII şi i-a avut ca reprezentanţi de seamă pe Voltaire (Franţa) şi Pope (Anglia). Secolul XVIII, intitulat şi secolul luminilor sau secolul Iluminismului, a fost dominat la nivel filosofico-religios de deism. Deismul acceptă existenţa lui Dumnezeu ca şi forţă primară a creaţiei, Dumnezeu este creatorul Universului şi a omului. Dar deismul mai afirmă faptul că după creaţie Dumnezeu a lăsat Universul să funcţioneze de la sine şi că o dată încheiat procesul de creaţie Dumnezeu nu mai intervine în Univers. Prin urmare Dumnezeu nu mai este imanent, nici personal, nu este suveran peste acţiunile omului.

Dumnezeul deist este doar o forţă sau o energie creatoare şi nu o fiinţă personală care să dorească să aibă o relaţie cu omul. În concepţia deistă, universul a fost creat ca “o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem închis”.^[3] Adică Dumnezeu nu intervine direct în Univers prin evenimente supranaturale, nu face minuni sau miracole. Prin urmare, pentru deişti, evenimente precum despărţirea Mării Roşii sau învierea din morţi a lui Isus sunt doar basme, nu fapte istorice reale.

Universul în concepţia deistă este un uriaş ceasornic creat şi programat de Dumnezeu în funcţionarea căruia nu mai pot interveni nici Dumnezeu nici oamenii. Omul este şi el parte a “ceasornicului”. Creatia este considerată a fi în starea ei normală, nu cazută în păcat şi poate fi cunoscută prin raţiune. Tot prin raţiune putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, doar studiind creaţia, natura nu şi prin revelaţia scrisă, prin Biblie, şi în nici un caz prin experienţe mistice (viziuni, vise).

Pentru deişti, Dumnezeu nu comunică cu oamenii, nu este necesară nicio revelaţie specială şi nici nu a avut loc vreuna. În concepţia deista “istoria este liniară, direcţia Universului a fost stabilită la creaţie”.^[4] Pe deişti dealtfel nu-i interesează istoria foarte mult, deoarece ei caută să-l cunoască pe Dumnezeu în primul rând în natură. Istoria poporului Israel aşa cum este ea descrisă în Biblie este utilă nu ca o consemnare a acţiunilor lui Dumnezeu în istorie, ci ca ilustraţii din care se pot scoate principii etice.

Deiştii sunt foarte interesaţi de etică, istoria fiind utilă doar ca izvor de principii etice. Acest interes al deiştilor pentru etică este o ciudăţenie având în vedere faptul că în deism universul nu este căzut, nu este afectat de păcat, se sugerează astfel că tot ce există este bun. Dacă tot ce există este bun atunci nu mai ramâne loc pentru un conţinut distinct al eticii. De ce să vorbeşti despre rău dacă el nu există?

Din punct de vedere religios deiştii consideră că simpla acceptare a existenţei lui Dumnezeu este suficientă, actele de credinţă nu spun nimic, ele sunt acceptate de oameni printr-o operaţie intelectuală şi corespund nevoii de a-şi afirma credinţa în simpla existenţă a lui Dumnezeu. Deismul se află la graniţa dintre teism şi ateism, preia de la ambele anumite caracteristici dar fără a şi le insuşi total pe niciuna. Putem afirma că deiştii încearcă “să împace capra cu varza” dorind în acelaşi timp sa creadă într-un Dumnezeu dar şi să respecte presupoziţiile ştiinţei naturaliste care neagă existenta lui Dumnezeu şi prezenta lui în viaţa oamenilor . Un adversar al acestui curent filosofic a spus că deistul: “nu are suficientă slăbiciune pentru a fi creştin, nici destul curaj pentru a fi ateu”.

Ateismul

Ateismul a apărut în Franţa în sec. XVIII în aceeaşi perioadă cu deismul fiind oarecum continuatorul firesc al acestuia din urmă. Ca şi reprezentanţi de seama ai ateismului în sec. XVIII ii avem pe: La Metrie (consilier al regelui Prusiei Frederic al II-lea) şi Denis Diderot (autor al primei Enciclopedii). Atesimul a atins apogeul în sec. XIX şi la începutul şi mijlocul sec. XX odată cu apariţia şi dezvoltarea teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Ca şi reprezentanţi de seamă ai ateismului în sec. XIX şi XX îi amintim pe: Charles Darwin, Karl Marx, Vladimir Lenin, Richard Dawkins (profesor la Universitatea Oxford).

Ateismul porneşte de la presupoziţia că materia este eternă şi este tot ce există, Dumnezeu nu există, iar religia este doar o etapă din evoluţia socială şi psihologică a omului. Astrofizicianul Carl Sagan a spus: “Cosmosul este tot ce există, a existat şi va exista vreodată”. Această afirmaţie poate fi considerată ca fiind “declaraţia de credinţă” a ateismului.

Universul există ca o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem închis. Prin urmare nu există nimeni din afara Universului care să intervină în funcţionarea acestuia, nu există evenimente supranaturale sau minuni. Viziunea atee despre om este aceea că el este o combinaţie de elemente fizice şi chimice pe care nu le intelegem încă în întregime. Omul este produsul a milioane de ani de evoluţie biologică la fel ca restul naturii. Teoria evoluţionistă este unul din stâlpii, sau chiar stâlpul de bază al ateismului.Moartea este dispariţia personalităţii şi a individualitătii, când materia care alcatuieşte trupul unui om se dezorganizează la moarte, acel om dispare. Ateismul respinge ideea existenţei unui suflet care supravietuieşte corpului.

Istoria este un şir liniar de evenimente, legate prin cauzalitate dar lipsite de un scop final. Istoria este ceea ce noi oamenii o facem să fie. În concepţia atee istoria nu se va sfârşi la a doua venire a lui Isus ca în teismul creştin ci atunci când rasa umană va dispărea de pe Terra lasând locul altor fiinţe la conducerea planetei.

Ateismul modern apare sub două forme: umanismul secular şi marxismul. Umanismul secular consideră că fiinţele umane sunt rezultatul evoluţiei biologice dar că au o valoare aparte, o semnificaţie aparte. Se pune mare accent pe valoarea individului. Umanismul secular predomină mai ales în ţările Europei de Vest şi în SUA.

Marxismul, şi forma sa cea mai agresivă, marxism-leninismul (comunismul) au aparut în sec. XIX şi au la bază ideile filosofului Karl Marx (1818-1883). Pentru Marx istoria este o continuă luptă între cei care deţin resursele (materii prime, mijloace de producţie, finanţe) şi cei care nu le deţin. Această acumulare a resurselor în mana doar a unora a dus la diferenţe economice între oameni, lucru care a dus la apariţia claselor sociale. În timp ce unele clase sociale au devenit tot mai bogate, altele precum muncitorii au devenit tot mai sărace. Ca soluţie pentru eliminarea discrepanţelor sociale Marx propune eliminarea claselor sociale prin desfiinţarea proprietăţii private şi împărţirea egală a resurselor. El mai propune transferarea mijloacelor de producţie (utilaje, maşini) din mâna patronilor (burghezia) în mâna muncitorilor.

În plan religios, marxismul respinge ideea existenţei unui Dumnezeu, a evenimentelor supranaturale, şi afirmă existenţa exclusiv a materiei. Marx a preluat din teoria evoluţionistă conceptul de luptă pentru supravieţuire şi de eliminare a celui mai slab de către cel mai puternic şi l-a aplicat domeniului economic şi politic. Trebuie ca în primă fază clasa muncitoare şi burghezia să colaboreze la eliminarea clasei moşierilor (a nobilimii) pentru ca apoi muncitorimea să elimine şi clasa burgheză. În cele din urmă toate clasele sociale vor dispărea şi omenirea va atinge apogeul dezvoltării şi progresului pe toate planurile.

Karl Marx considera religia ca fiind opiu pentru popor şi că Biserica a colaborat cu nobilimea deţinătoare de pamânturi şi cu burghezia pentru a ţine în ignoranţă clasa muncitoare şi ţăranii şi pentru a-i exploata. Aşadar pentru ca succesul revoluţiei socialiste să aibă loc trebuia eliminată religia din societate, mai ales religia creştină şi clerul acesteia.

Marxismul ca şi formă a ateismului are la randul lui mai multe tipuri: marxism-leninism (comunism, care la rândul lui are mai multe interpretări: stalinistă, troţskistă, maoistă, ceauşistă), anarhism, social-democraţia (există şi social-democraţia creştină, social-democraţia fiind o formă mai uşoară a marxismului care nu respinge complet şi brutal religia). Forma cea mai violentă a marxismului a fost reprezentată de comunism. Dealtfel, prima ţară în care “religia” oficială a fost ateismul a fost o ţara comunistă: Albania.

Concluzii

Există multe alte concepţii despre lume şi viaţă care nu se regăsesc în acest articol, cum ar fi postmodernismul, panteismul sau mişcarea New Age. Concepţiile a căror prezentare s-a făcut mai sus sunt cele mai importante, ele au modelat şi modelează încă minţile şi istoria oamenilor din Europa şi America. Teismul creştin, deismul şi ateismul sunt concepţii autohtone lumii euro-atlantice în care trăim, spre deosebire de panteism şi New Age, două concepţii de origine oriental-asiatică cu alte seturi de presupoziţii şi alte valori, unele foarte diferite de ale noastre. Prezentarea mai întâi a teismului, deismului şi ateismului se impune ca urmare a necesităţii cunoaşterii bazelor filosofice ale continentului european în care trăim noi ca români.

Toţi oamenii au o concepţie despre lume şi viaţă indiferent de originea familială, etnia sau cultura din care provin. Această concepţie le modelează întreaga existenţă: modul în care trăiesc, gândesc şi se relaţionează la ceilalţi oameni şi la Dumnezeu. Nu greşim dacă afirmăm faptul că concepţia noastră despre lume şi viaţă este religia noastră, ceva de care ne (re)legăm întreaga noastră existenţă, ceva pe care îl considerăm valoros şi util pentru noi şi pentru urmaşii noştri. Ca şi fiinţe libere şi responsabile avem datoria să alegem concepţia corectă despre lume şi viaţă, cea adevarată, pentru că nu toate pot fi adevarate de vreme ce emit pretenţii atât de diferite asupra realităţii.

1. James Sire, Universul de lângă noi – un catalog al concepţiilor fundamentale despre lume şi viaţă, Oradea: Cartea Creştină 2005, p.17
2. Sire, p. 29
3. Sire, p. 49
4. Sire, p. 54