Între 28 noiembrie – 4 decembrie, Alfa-Omega TV va avea o săptămână specială cu filme, documentare şi emisiuni dedicate Creaţiei, teoriilor evoluţioniste, darwinismului şi teoriei designului inteligent. Se va lansa în premieră şi ultima serie Verdictul Stiintei: Creatie, o emisiune specială cu cunoscutul creaţionist John Mackay. Fiţi alături de Alfa-Omega TV pentru o săptămână-maraton dedicată creaţiei.

Sursa: Alfa-Omega TV

A doua ştire vine dintr-o altă grădină zoologică, de data aceasta din America. Un tânăr mascul de elefant a folosit un cub pentru a-şi creşte statura şi a ajunge la nişte fructe. Din acesta al doilea articol lipseşte însă orice referire de asemănare cu oamenii deşi s-ar fi putut foarte uşor spune că pachidermul a procedat la fel ca oamenii. Şi noi folosim deseori un taburet de exemplu pentru a ajunge la obiectele care nu se află la îndemână (de pe un dulap să spunem).

Elefant indian - foto Milu Toduţ

Titlul “urangutanii se răcoresc ca oamenii” pare a se baza pe o prejudecată (legată de asemănările morfologice) mai degrabă decât pe fapte. Un urangutan a folosit o metodă ingenioasă de a se răcori dovedindu-şi astfel inteligenţa. De asemenea, un elefant a dovedit capacitatea de a anliza o situaţie şi de a găsi o rezolvare mentală favorabilă; acesta nu a urmat un proces de încercare şi eroare sau de învăţare graduală, astfel nu putem vorbi de o evoluţie comportamentală. Pur şi simplu este un comportament ce unora ar putea să pară surprinzător.

Întrebarea care se pune este dacă cele trei specii (urangutanul, elefantul şi omul) despre care am vorbit împărtăşesc o inteligenţă pe cale de descendenţă comună sau se datorează unui Creator care şi-a pus amprenta pe creaţia Lui inclusiv în ceea ce priveşte inteligenţa.

Picioarele broscuţei ar putea oferi o soluţie de proiectare a suprafeţelor adezive cu auto-curăţare, cu importante aplicaţii practice în domeniul medical (bandaje spre exemplu) sau industrial (adezivi puternici, cauciucuri), a arătat Niall Crawford de la Universitatea din Glasgow la conferinţa anuală de la Glasgow a Societăţii pentru Biologie Experimentală.

Litoria caerulea are picioarele prevăzute cu perniţe autoadezive cu structură hexagonală care se fixează pe suprafaţă, dar în acelaşi timp, prin canalee dintre aceste structuri se secretă un mucus care are rol în curăţarea membrelor. Lăbuţele broaştei se curăţă în timp ce aceasta se deplasează dar asigură în acelaşi timp o aderenţă puternică la substrat. Astfel, particulele de parf sunt îndepărtate cu atât mai repede cu cât animalul se deplasează mai mult.

Sursa: Frog could solve a sticky problem – Physorg.com, 3 iulie 2011.

Descoperirea a fost posibilă deoarece pentru prima dată arheologii s-au gândit să caute resturi vegetale pe artefactele de piatră așa de vechi. Spălarea uneltelor găsite în situri precum și urmele mai puțin trainice pe care le lasă o dietă omnivoră față de una carnivoră sunt celelalte motive pentru care această descoperire a fost făcută așa de târziu.

Reconstrucție experimentală a posibilei râșniței antice. Foto: PNAS

“Această [practică] nu este izolată la un grup mic de oameni. Este o parte obișnuită a subzistenței oamenilor” a declarat paleontologul Bruce Hardy pentru nature.com^[1].

După ce L-a făcut pe om în ziua a șasea a facerii Dumnezeu i-a spus: “Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.” Chiar din a doua generație de oameni întâlnim pe Cain care practica agricultura: “Cain era plugar” (Gen. 4:2).

Aceste descoperiri ale oamenilor de știință sunt în concordanță cu istoria oamenirii creionată de cartea Facerii: de la început oamenii au fost și agricultori.

O altă știre recentă care sprijină mărturia Scripturii este descoperirea dietei Omului de Neanderthal: “Omul de Neanderthal gătea şi mânca legume şi fructe, la fel ca “verişorul” său, omul modern, potrivit unui studiu recent care infirmă teoria potrivit căreia neanderthalienii erau exclusiv carnivori.”^[2]

1. Stone age fluour found across Europe (nature.com), 18 oct. 2010
2. Omul de Neanderthal gatea si mânca legume si fructe (mediafax.ro), 28 decembrie 2010

Trebuie remarcat nu doar faptul că nu s-a descoperit viaţă pe acele planete ci mai ales că nu s-au găsit nici măcar condiţii propice existenţei şi susţinerii vieţii. Datele existente până în prezent arată că planetele din afara sistemului solar sunt caracterizate de parametri extremi iar condiţiile habitabile de pe Terra sunt ceva unic. Unele planete sunt prea aproape de sorii lor ceea ce înseamnă că primesc o cantitate prea mare de radiaţie, altele au orbite eliptice care nu asigură stabilitate climatică pentru existenţa apei lichide, esenţială vieţii.

Chiar dacă s-au exprimat speranţe foarte mari pentru descoperirea vieţii extraterestre – şi în continuare este menţinut acest optimism - rezultatele cercetărilor efectuate până în prezent sunt foarte puţin convingătoare şi par a avea şanse reduse de reuşită şi în viitor.

Despre condiţiile interdependente şi deosebit de complexe care fac din planeta noastră un loc unic în univers (cel puţin până acum) vă invităm să citiţi în articolul inspirat de filmul documentar Planeta Privilegiată.

Legile fizice nu puteau să acţioneze spontan înainte de începutul universului deoarece ele pur şi simplu nu existau înainte de universul nostru. Legile fizicii sunt parte a universului fizic. Dacă universul nostru a luat naştere “datorită legilor fizicii” înseamnă că acestea acţionau sau se aflau într-o stare de stand-by în vederea acţiunii şi “înaintea” începutului Universului. Ce anume sau cine a făcut ca aceastea să fie declanşate? Dacă legile fizicii descriu modul în care se petrec evenimente din Universul nostru cum ar putea acestea să existe “înainte” de însăşi existenţa universului? Iar dacă legile fizice ar exista într-adevăr înaintea creării universului nostru înseamnă ca aceste legi fizice sunt tot ceea ce există şi tot ceea ce va exista. Cum pot însă lucrurile abstracte să creeze ceva? Cu alte cuvinte, se pare că Dumnezeu este înlocuit cu sintagma “legile fizicii”.

Versetul 1 al cărţii Geneza spune foarte clar că “La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. În teologie şi filosofie se vorbeşte uneori de creaţia din nimic (creatio ex nihilo, frumoasa expresie în limba latină) pentru a afirma actul creator iniţial al lui Dumnezeu. Chiar dacă această poziţie a fost atacată în trecut din cauza faptului că din nimic nu apare ceva în mod spontan, în noua sa carte Hawking spune că “Universul poate lua naştere chiar şi din nimic”, conform HotNews. Noi credem că este mai rezonabil să accepţi că Cineva poate crea ceva din nimic decât să crezi că universul poate apărea spontan din nimic. Aşteptăm cu interes explicaţiile şi ideile din “The Grand Design”.

Stephen Hawking este cunoscut pentru teoria privind găurile negre, gravitaţia cuantică şi pentru poziţia de Lucasian Professor deţinută la Cambridge până în anul 2009 (poziţie ocupată în trecut şi de Sir Isaac Newton).

A apărut universul în mod spontan, din nimic şi prin nimic?

Dinozaurul avea dimensiunea de aproximativ 2 metri în lungime şi 40 de kilograme fiind un theropod care se deplasa pe două picioare, asemănător speciilor de Velociraptor cunoscuţi publicului larg datorită seriei Jurasic Park.

Iată că nu toţi dinozaurii aveau acele dimensiuni mari cu care oamenii sunt în general familiari, ca de exemplu Tyrannosaurus rex sau Apatosaurus sp. Mulţi dinozauri aveau dimensiuni foarte mici, fiind de mărimea unei oi sau a unei găini.

Nu au fost descoperite elemente craniale, inclusiv dinţi, ceea ce ar fi putut dezvălui mai multe informaţii despre modalitatea de hrănire, însă se crede că este vorba de un prădător. Rămâne să se studieze cum anume vânau aceşti raptori, dar se presupune că animalul avea o deplasare greoaie şi îşi surprindea prada prin ambuscadă. Oasele sunt pneumatice ceea ce poate avea legătură cu mecanisme fiziologice de termoreglare. Se presupune că specia ar fi avut protopene cu rol probabil în semnalizare sexuală sau camuflaj. Atât oasele pneumatice cât şi penele (sau producţiile tegumentare asemănătoare) nu au legătură cu modul de deplasare. Mai jos se pot observa membrele anterioare şi cele posterioare.

Scheletul a fost descoperit într-o rocă sedimentară, argilă siltică, iar vârsta stabilită este Cretacic târziu. Exemplarul este un juvenil care a murit în condiţii catastrofice. Specimentul a fost transportat de o viitură şi îngropat rapid în mâl. Fără o cantitate mare de apă şi o îngropare rapidă în sediment scheletul nu s-ar fi păstrat, îndeosebi părţi precum membrele anterioare penumatice, foarte gracile.

Descoperirea este importantă deoarece poate oferi informaţii despre paleomediul în care trăia acest animal precum şi despre relaţiile biogeografice specific transilvănene cu alte zone ale Europei. Este binecunoscut fenomenul de nanism insular (la Haţeg) şi anume scăderea dimensiunilor corporale în cazul izolării geografice, în aceast caz specia devenind una pitică, adică mai mică decât corespondentul din alte zone neafectate de insularizare. Fauna de la Haţeg cuprindea specii de mici dimensiuni precum: Zalmoxes sp., Telmatosaurus transsylvanicus, Magyarosaurus dacus sau Struthiosaurus transilvanicus. În cazul speciei Balaur bondoc, aceasta arată că “unii dinozauri prădători insulari erau forme aberante chiar dacă în acest caz nu este vorba de nanism”. Specia poate fi considerată endemică cel putţin “în ceea ce priveşte aspectul morfologic”.

Specia de dinozaur Balaur bondoc, alături de altele din fauna specifică zonei Transilvaniei, este deosebit de interesantă prin particularităţile ei şi este o dovadă despre mărturiile fosile deosebit de valoroase din ţara noastră.

Cercetători implicaţi în descoperire: Matyas Vremir, Zoltan Csiki, Mark Norell.
Resurse bibliografice: PNAS – An aberrant island-dwelling theropod dinosaur from the Late Cretaceous of Romania şi Comunicatul de presă al Societăţii Muzeului Ardelean.

O echipă de cercetători a descoperit în Siberia o populaţie de molii cu o adaptare mai puţin obişnuită: insectele se hrăneau cu sânge de mamifere, iar atunci când cercetătorii le-au oferit propriile degete, micile vietăţi nu au ezitat să le străpungă pielea şi să începă să le consume sângele. Populaţia de molii aparţine, la o primă privire cel puţin, speciei Calyptra thalictri, o specie comună larg răspândită în centrul şi sudul Europei. Specia foloseşte fructe pentru a se hrăni, extrăgând sucul cu ajutorul proboscisului, o structură a aparatului bucal care prezintă elemente în cârlig de peşte, folosit pentru a străpunge pielea fructelor şi, mai nou, a animalelor^[2]. Aparatul bucal al noctuidelor, familia de lepidoptere din care Calyptra thalictri face parte, este adaptat pentru supt de tip maxilar, trompa (alcătuită de cele două galee ale maxilalelor) fiind ţinută adunată în spirală ^[3] (pentru edificare, vezi foto). Aşadar, aparatul bucal al populaţiei siberiene nu a evoluat dintr-un alt fel de aparat, mai puţin complex, ci este acelaşi cu cel al tipului comun. Pe lângă diferenţa de comportament nutriţional faţă de suratele frugivore europene, populaţia de molii siberiene se mai deosebeşte şi printr-o „variaţie fenotipică a modelului aripilor”^[4]. Părerea cercetătorilor este că populaţia de molii s-ar putea afla pe o traiectorie evolutivă, cu alte cuvinte se poate observa evoluţia în acţiune. În vederea fundamentării acestor concluzii preliminare se vor face analize genetice asupra populaţiei de „molii-vampiri” pentru a se determina dacă există diferenţe genetice faţă de formele tip. Lucrul acesta este important pentru a se vedea cum anume au prins moliile gustul sângelui. Unii autori^[5] spun că există o progresie pornind de la hrănirea cu nectar, apoi trecerea la consumul diferitelor sucuri din fructe şi culminând cu nutriţia pe bază de sânge.

Fig. 1 – Proboscis la molii

O altă întrebare este de ce anume moliile ar trece la o asemenea dietă. Unii oamenii de ştiinţă spun că este posibil ca la mijloc să fie vorba de o „ofrandă sexuală”^[6]. Doar masculii populaţiei de molii se hrănesc cu sânge, însă nu s-a constatat niciun fel de beneficu pe care l-ar avea în urma consumului. De aceea, o posibilă explicaţie este că în timpul reproducerii sarea conţinută în sânge este transimsă femelelor care la rândul lor o dau mai departe larvelor de molii. Astfel s-ar asigura dezvoltarea în bune condiţii a larvelor care se hrănesc cu frunze, într-un mediu în care aceste frunze ar fi sărace în sodiu.

Este evident că vedem o schimbare, dar este o transformare de comportament. Moliile care se hrăneau cu nectar şi sucuri de fructe consumă acum sânge. Dar s-au transformat moliile în vampiri, în alt fel de creaturi? Cu siguranţă nu. Dacă ar fi să înţelegem prin evoluţie o schimbare, atunci asta s-a întâmplat şi cu moliile; dar informaţiile prezentate aici arată că nu este vorba de emergenţa de noi tipuri de organisme, nici măcar de noi specii. Nu avem o dovadă a evoluţiei biologice răspunzătoare pentru ascendenţa din amibe preistorice a omului modern. Avem vreun mecanism macroevolutiv? Nu. Nu ştim dacă aceste mici modificări fac parte dintr-un ansamblu de operaţii care vor da naştere unui tip diferit de organisme. Dar vedem o dată cât de importantă este semantica, cât de importante sunt sensurile cuvintelor şi tiparele de gândire.

Hematofagia în lumea insectelor

Dintre ţânţari, care de regulă consumă nectar, numai femelele sunt hematofage, adică se hrănesc cu sânge, deoarece au nevoie de un surplus de azot pentru a-şi finaliza dezvoltarea ovarelor şi a ajunge astfel la maturitate^[7] sau fier pentru creşterea ouălor^[8]. Unii autori creaţionişti speculează că declinul vegetaţiei în conţinutul de elemente s-ar fi produs după Potop (sau chiar după Cădere) fapt care a fost urmat de necesitatea diversificării comportamentului de hrănire a animalelor.

Concluzii

Populaţia de molii din Siberia a trecut la un nou tip de alimentaţie şi anume cea pe bază de sânge. Motivele acestei schimbări pot fi regăsite în insuficienţa sodiului din frunzele care ar trebui să asigure dezvoltarea larvelor. Masculii care se hrănesc cu sânge nu au deosebiri ale structurii aparatului bucal faţă de masculii frugivori, ceea ce înseamnă că au fost proiectaţi pentru a se hrăni cu mai multe tipuri de lichide, aparatul bucal fiind o excelentă dovadă de proiectare inteligentă deoarece a fost luată în calcul necesitatea perforării unor suprafeţe de consistenţă diferită. Dacă se va descoperi că există deosebiri genetice, acestea vor fi exprimate prin gene mutante şi ar putea fi legate şi de diferenţele fenotipice. Nu cred că se va putea vorbi de informaţie genetică nou-apărută, care să codifice elemente responsabile de consumul de sânge. Mutaţiile sunt modificări ale materialului genetic existent, nu se produce un adaos de informaţie genetică ci se produce o intervenţie la nivelul informaţiei existente.

Diferenţele de hrănire şi cele în modelul de pe aripi se datorează mediului în care moliile-vampir trăiesc. Este vorba de proprietatea de adaptabilitate a organismelor, permisă prin codul genetic. Moliile au rămas tot molii, nu au evoluat într-un alt tip de organisme.

Pentru a afla mai multe despre molii şi evoluţia în acţiune consultaţi şi articolul: Moliile şi teoria evoluţiei.

1. John Roach – Vampire Moth Discovered. Evolution at Work for National Geographic News, October 27, 2008
2. Blood-feeding and Fruit-feeding Moths of Calpini Tribe (Noctuidae), Their Phylogeny and Classification
3. Crişan Alexandru, Biologie animală I – Nevertebrate, 1996, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, p. 216, 242
4. John Roach - Vampire Moth Discovered. Evolution at Work for National Geographic News, October 27, 2008
5. Ca de exemplu Jennifer Zaspel, cercetător asistent la Branham Lab Department of Entomology & Nematology, University of Florida
6. Jennifer Zaspel, Chris Nice
7. James Stambaugh – Creation’s original diet and the changes at the Fall TJ 5(2):130-138 august 1991
8. Mosquito. Feeding Habits

Este planeta noastră doar un fir de praf pierdut fără semnificaţie prin Univers? Sau, este Pământul creaţia unui Proiectant inteligent? Cele mai recente descoperiri ştiinţifice indică faptul că mulţi factori care fac posibilă existenţa vieţii complexe pe Terra furnizează de asemenea cele mai bune condiţii pentru cercetare ştiinţifică. Planeta privilegiată exploreză această corelaţie surprinzătoare şi implicaţiile care afectează înţelegerea originii şi scopului Cosmosului.

În 1543 Astronomul polonez Nicolaus Copernicus a argumentat în lucrarea Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti că Pământul nu se află în centrul Universului cum se credea de optsprezece secole, de la Aristotel şi Ptolemeu, ci se roteşte în jurul Soarelui. Această descoperire a condus la formularea unui principiu mai larg, numit Principiul Copernican: Pământul nu ocupă un loc preferenţial, special în Univers. Locaţia cosmică a Pământului este mediocră, neexceptională, neprivilegiată.

Această reinterpretare a Principiului Copernican a devenit proeminentă în sec. XX, odată cu lărgirea descoperirilor astronomice. Până în sec. XX se credea că Universul este format doar din galaxia noastră. Hubble a schimbat această percepţie. Între anii 1921-1926, astronomul Edwin Hubble a descoperit adevărata magnitudine a Universului, folosind telescopul de la Mount Wilson Observatory.  El a folosit telescopul pentru a fotografia pete luminoase distincte de lumină care s-au dovedit a fi galaxii individuale. Descoperirea lui lărgea graniţele Universului şi consolida Principiul Copernican. Despre locul Pământului în Univers Carl Sagan, astronom şi astrobiolog spunea: “Planeta noastră este o pată nesemnificativă şi singuratică într-un întuneric cosmic care o învăluie.”

Deşi tot ce a demonstrat Copernicus a fost că Pământul nu este staţionar, în “centrul lumii”, ci se învârte în jurul Soarelui, aceasta a condus la extrapolarea ultimă a principiului derivat din pierderea locului privilegiat care i se atribuise planetei noastre, anume că “Pământul şi viaţa de pe el există fără scop sau semnificaţie în Univers”. O implicaţie a Principiului Copernican este că viaţă şi planete ca Pământul sunt abundete în Univers. Programul S.E.T.I. (Search for ExtraTerrestrial Intelligence – Căutarea Inteleligenţei Extraterestre) a fost pornit bazându-se tocmai pe acesta prespunere. De ce se crede asta? Pentru că Universul e foarte vast. Se estimează că galaxia noastră, Calea Lactee are ~100 miliarde de stele, iar în Universul observabil există aproximativ ~100 miliarde de galaxii.  Dacă nu cumva e ceva special sau miraculos cu Pământul nostru, ce avem aici trebuie să se fi intâlmplat de multe ori în Univers.

Cel mai bun loc pentru observaţiile astronomice este între braţele galactice, nu în interiorul lor unde explodează supernove sau se formează stele. Se pare că pământul este aşezat chiar într-un astfel de loc relativ sigur şi neaglomerat între braţul Săgetător şi Perseu al Caii Lactee unde locuibilitatea este optimizată şi riscurile sunt minimizate.

Pământul e nu numai în zona critică pentru viaţă ci în mod surprinzător şi în locul ideal pentru a face descoperiri ştiinţifice: aproape de mijlocul distanţei dintre centru şi margine, între braţe, unde este puţin praf cosmic. Chiar dacă galaxia este lată, locaţia Pământului nu întunecă o mare parte din cer, ci locul unde ne aflăm a permis astronomilor să descopere şi să studieze structura Caii Lactee.

Privind spre constelaţia Săgetător, vedem că stelele nu sunt distribuite uniform. Există zone mai aglomerate şi zone mai relaxate, întinse pe un diametru de 100 mii de ani lumină. Dacă am fi în centru ar fi mai greu să distingem între lucruri din interiorul şi exteriorul galaxiei. Acolo e mai mult praf şi ar fi greu să vedem imagini din Universul indeparatat, să distingem stelele din galaxia noastră de cele din restul Universului. Suntem în locul ideal din care putem vedea şi Calea Lactee, dar şi restul cosmosului. Cea mai bună locaţie pentru locuibilitate e şi cea mai bună poziţie pentu descoperiri ştiinţifice, de data aceasta la o scară galactică.

Masa electronilor, masa atomică, masa protonilor, forţa nucleară tare (care ţine protonii şi neutronii laolaltă în nucleu), forţa nucleară slabă, forţă electromagnetică (care “leagă” elementele chimice), viteza luminii, constanta cosmologică, gravitaţia, viteza luminii, gravitaţia, etc, toate acestea trebuie să fie la locul lor ca viaţa să poate exista. Oamenii de ştiinţă au determinat puterea relativă pentru fiecare din aceste legi şi forţe primare. Fiecare din ele se află într-un balans aşa de critic încât se spune că echilibrul lor este fin reglat. Dacă aceste constante ar fi mai mari sau mai mici cu puţin, sau dacă ar avea valori la întâmplare, viaţa în Univers nu ar fi posibilă. Această e ideea reglării fine.

Oare de ce fiinţe ca noi sunt capabile să descopere lucruri despre Univers? De ce modul în care gândim corespunde cu felul în care Universul e în realitate? Einstein credea cu putere că principiile Universului sunt atât frumoase cât şi simple. Într-adevăr, cele mai importante ecuaţii din fizica teoretică pot fi scrise pe o foaie de hârtie. Universul nu este doar fin reglat pentru ca viaţa să poată exista, ci are şi o structură matematică elegantă şi frumoasă, astfel încât oamenii o pot descoperi. Din presupoziţii naturaliste nu te aştepţi ca Universul să fie inteligibil de raţiunea umană. Te aştepţi ca omul să aibă aptitudini de vânător, de a se descurce în lume, de a atrage parteneri de reproducere. Dar în mod uimitor avem şi capacitate să ne dăm seama ce se întâmplă în atomi sau găuri negre. Pentru a exista nu aveam nevoie ca Universul să poate fi descoperit, aceasta e ceva pe deasupra, ceea ce te face să te gândeşti că sursa Universului a intenţionat observatori care să-l poată descoperi. Aceste lucruri te duc cu gândul la o “conspiraţie” mai degrabă decât la un accident. Iar pentru a descoperi acest lucru trebuie mers dincolo de Univers, pentru că aceste lucruri nu se pot înţelege doar din mecanica ciocnirii atomilor.

Copernicus a încercat să înţeleagă mecanismul Universului, “elaborat şi ordonat pentru noi de un creator de o bunătate şi ordine supremă, sistem pe care cel mai ordonat artist l-a alcătuit de dragul nostru”. Fondatorii ştiinţei moderne cum sunt Galileo Galilei, Johannes Kepler, Nicolaus Copernicus sau John Newton au crezut că Universul e produsul unei minţi, că era inteligibil unor fiinţe ca noi tocmai pentru că Universul însuşi e produsul unei minţi inteligenţe.

Explorarea Planetei Privilegiate este concluzionată de Jay Richards în cuvintele: “Scopul nostru nu este doar ca să existăm ci să ne extindem dincolo de mica şi îngusta noastră casă, de a vedea Universul şi de a-l descoperi, şi de a considera dacă acesta arată spre ceva dincolo de el.”

1. Documentarul cu subtitrare în limba română este disponibil pentru vizionare şi pe YouTube, în şase părţi: I, II, III, IV, V, VI.
2. În acest moment (mai 2009) Guillermo Gonzalez este profesor la Groove City College.

Exemplul discutat aici a fost şi este intens promovat şi mediatizat ca fiind exemplul suprem pentru evoluţia în acţiune. Molia Biston betularia este cea mai uzitată ilustraţie ca răspuns la întrebarea dacă procesul evoluţiei organice poate fi detectat şi urmărit aici şi acum, în timp ce se petrece.

Molia sare-şi-piper şi melanismul industrial

În natură există trei varietăţi ale speciei de molii Biston betularia Linnaeus 1758, aceastea fiind forme polimorfe ale aceleiaşi specii: typica, varietatea deschisă la culoare, insularia (formă intermediară) şi carbonaria, care este forma melanică, închisă la culoare. Polimorfismul^[1] apare atunci când în cadrul aceleiaşi populaţii există două sau mai multe fenotipuri^[2] clar diferite. Cu alte cuvinte, în populaţie sunt prezente două sau mai multe varietăţi sau forme ale aceleiaşi specii.

Biston betularia, morpha typica (License: CC-BY-SA-2.5 and GNU FDL, picture taken by Olaf Leillinger at 2006-06-14)

Biston betularia, morpha carbonaria (License: CC-BY-SA-2.5 and GNU FDL, picture taken by Olaf Leillinger at 2006-06-13)

Înainte de revoluţia industrială din Anglia, în populaţiile de molii varietatea dominată era typica, deoarece culoarea albă camufla indivizii pe scoarţa albicioasă a copacilor, culoare dată de prezenţa unor specii de licheni, şi astfel era ferită de ochii păsărilor prădătoare. Varietatea melanică (neagră) era uşor de depistat de către păsările prădătoare pe substratul deschis la culoare. După explozia industrială şi ca urmare a poluării rezultate, scoarţa copacilor s-a închis la culoare (atât prin moartea lichenilor cât şi din cauza negrului de fum) ceea ce a determinat ca moliile din varietatea typica, deschise la culoare, să fie uşor de observat pe substratul negru al scoarţei copacilor şi să fie prădate cu predilecţie de către păsări precum piţigoiul mare (Parus major). Varietatea închisă la culoare în schimb a devenit camuflată şi mai puţin expusă prădătorilor, pe fondul condiţiilor schimbătoare de mediu, şi astfel numărul exemplarelor melanice a crescut faţă de cele tipice. Reacţia de “înnegrire” a unor indivizi ai speciei ca răspuns la influenţe antropice a fost denumit melanism industrial. Varietatea melanică a proliferat şi astfel a contribuit într-o mai mare măsură la genofondul^[3] generaţiei următoare, în contextul în care varietatea typica era mai vulnerabilă. În secolul XX, pe fondul creşterii conştientizării oamenilor faţă de problema poluării mediului înconjurător, dar şi a introducerii unor industrii mai puţin poluante care a dus la reducerea gradului de poluare din aer, situaţia moliilor a revenit la cea de dinaintea revoluţiei industriale, în prezent varietatea typica fiind mai răspândită.

Experimentele lui Kettlewell

H. B. D. Kettlewell a fost un lepidopterolog^[4] britanic care a făcut cercetări importante în studiul melanismului industrial. Munca sa este strâns legată de specia Biston betularia. Au existat mai multe experimente în anii ’50 dintre care cele mai importante sunt următoarele^[5]:

1. În cadrul experimentului “în butoi” molii închise şi deschise la culoare au fost puse în interiorul unui butoi căptuşit în dungi cu hârtie albă şi hârtie neagră. S-a constatat că moliile care s-au poziţionat pe culori care le camuflau au fost mai numeroase decât cele care s-au aşezat pe benzile de hârtie cu a căror culoare erau în contrast.
2. Prin experimentul “în coteţ” s-a dorit să se demonstreze că moliile erau orbiectul prădătorismului păsărilor. Au fost plaste molii într-un spaţiu închis şi s-a constatat că insectele au fost capturate şi consumate de păsările din coteţ.
3. Primul experiment de la Birmingham s-a desfăşurat într-o pădure de stejari cu trunchiuri închise la culoare, fără licheni. Masculi din cele 3 categorii de culoare au fost plasaţi dimineaţa pe trunchiurile arborilor şi recapturaţi seara cu ajutorul lămpilor cu vapori de mercur sau a unei femele captive. S-au recuperat mai mulţi indivizi melanici, indicând că cei albi au fost prădaţi de păsări.
4. Experimentul de la Dorset, în care exemplare de molii au fost amplasate pe trunchiurile albe, neafectate de poluare ale copacilor, a avut ca rezultat recapturarea mai multor indivizi albi decât negri.
5. Al doilea experiment de la Birmingham s-a desfăşurat pentru a se verifica rezultatele obţinute în primul experiment.

Selecţia naturală

Selecţia naturală este ansamblul de mecanisme prin care însuşirile favorabile se moştenesc în generaţii succesive ale populaţiilor, în sensul creşterii adaptării indivizilor la condiţiile de mediu. Este important de ştiut că selecţia naturală nu acţionează asupra informaţiei conţinute de materialul genetic ci asupra exprimării potenţialului ereditar care este deja prezent în mesajul genetic. Spus altfel, selecţia naturală acţionează asupra fenotipului (rezultat din interacţiunea genotipului cu condiţiile de mediu).

Biston betularia, selecţia naturală şi teoria evoluţiei

Aşa cum s-a mai spus, exemplul prezentat aici a fost şi este intens promovat şi mediatizat ca fiind exemplul ultim pentru evoluţie în acţiune. Cazul moliilor Biston betularia este un exemplu clasic şi concludent pentru selecţia naturală. Dar oare şi pentru teoria evoluţiei, în favoarea căreia este citat? Este acesta un exemplu de “evoluţie în acţiune”?

Molia începe prin a fi prezentă în trei varietăţi (typica, insularia, carbonaria) şi sfârşeşte prin a rămâne tot sub aceleaşi trei variante (typica, insularia, carbonaria). Acest exemplu nu aduce nicio dovadă că ar fi existat o creştere a complexităţii şi organizării, nimic nou nu a fost produs. Ceea ce se modifică pe parcursul timpului este doar proporţia pe care o au indivizii de un fel sau altul în cadrul populaţiei. Tot ceea ce se întâmplă este că mediul, datorită condiţiilor fluctuante, “selectează” în mod natural indivizii mai “apţi”, de cei mai puţin adaptaţi mediului respectiv, având şanse mai mari pentru a produce urmaşi. Nu are loc trecerea de la o specie la alta, molia rămâne molie. Informaţia genetică a speciei era prezentă, toate varietăţile erau acolo, această diversitate fiind asigurată de plasticitatea genetică a speciei.

Aşadar, critica majoră la afirmaţia că acest exemplu este unul favorabil evoluţiei în acţiune este aceea că forma de culoare închisă, melanică, este totuşi o varietate a primei. O a doua critică este aceea că varietatea melanică trăieşte bine-mersi în mediile rurale din Scoţia, Canada şi Noua Zeelandă, unde nu suferă de niciun dezavantaj. Dacă se aplică principiul supravieţuirii celui mai apt formelor melanice într-un mediu deschis, acestea ar fi trebuit să fie eliminate relativ repede în procesul selecţiei naturale. Nu există nicio explicaţie evoluţionistă a faptului că forma melanică nu a dispărut^[6]. Cele mai serioase critici se îndreaptă însă spre experimentele lui Kettlewell.

Revenind la întrebarea pusă anterior putem răspunde cu certitudine că paradigma moliei Biston betularia nu este un exemplu de evoluţie în acţiune. Tot ceea ce se demonstrează este selecţia naturală în acţiune. În general, noţiunea de evoluţie înseamnă schimbare, modificare, trecere la un grad superior de organizare. În cadrul biologiei, conceptul de evoluţie înglobează o schimbare care are ca rezultat trecerea de la o specie la alta, o trecere de la un tip de organism la altul. Aici, molia sfârşeşte prin a deveni … molie. Cu alte cuvinte, acest exemplu excesiv citat şi prezentat în mai toate enciclopediile, manualele şi alte mijloace, nu ajută cu nimic teoria evoluţionistă (neodarwininsmul). Vicleşugul constă în a prezenta o dovadă pentru selecţia naturală, pentru schimbare, şi a spune apoi că aceasta constituie o dovadă a procesului de (macro)evoluţie.

Critici ale experimentelor lui Kettlewell

În primul rând, amplasarea moliilor a fost total inadecvată întrucât acestea au fost poziţionate pe trunchiurile arborilor la distanţe mici faţă de sol şi au fost astfel expuse prădătorilor într-un mod care nu se întâmplă în natură. Nu numai atât, dar această poziţionare a produs şi la o concentrare artificială a moliilor – cu cât mai dispersat ar fi fost plasate insectele, cu atât mai mici ar fi fost şansele ca acestea să fie capturate de prădători. Nivelul de densitate al moliilor în natură este de 7-22 exemplare/ km pătrat/ noapte, cu mult mai scazut decât densităţile folosite de Kettlewell şi în locaţii mult mai vizibile^[7]. O altă inadvertenţă în cadrul experimentelor lui Kettlewell este aceea că, datorită densităţii mari create artificial, chiar dacă un individ de culoare deschisă era descoperit primul pe trunchiul închis la culoare al copacului, acesta punea în pericol atât ceilalţi indivizii deschişi la culoare cât şi pe cei de culoare închisă. Ceea ce s-a şi constatat, indivizii fiind consumaţi în următoarul interval de timp.

Aspectul densităţii artificial create în cadrul experimentului lui Kettlewell este completat de o altă chestiune problematică, şi anume aceea că moliile nu se odihnesc în timpul zilei pe trunchiurile arborilor, ci pe partea inferioară a ramurilor orizontale din partea cea mai de sus a coronamentului acestora. Faptul că insectele se odihnesc în partea superioară a coronamentului înseamnă că sunt dispersate şi bine ecranate de frunziş, reducându-se astfel importanţa coloritului corpului şi făcând grea detectarea lor de către păsările prădătoare. Carl Wieland, citându-l pe Cyril Clarke, arată că într-o perioadă de 25 de ani doar două molii au fost găsite ziua odihnindu-se pe trunchiurile arborilor^[8], moliile fiind active noaptea. Cercetătorul Michael Majerus a publicat un set de date cu privire la punctele în care moliile sare-şi-piper se odihnesc pe arbori. Între anii 1964 şi 2000, au fost observate pe partea expusă a trunchiurilor 7 exemplare de molii, iar în perioada 2001-2003 a fost observată o singură molie. Aceste date, precum şi numărul de molii observate odihnindu-se în alte puncte pe arbori, sunt prezentate în graficele de mai jos.

Poziţia naturală de repaus la Biston betularia – 1964-2000^[9].

Poziţia naturală de repaus la Biston betularia – 2001-2003^[10]

În cazul experimentului “în butoi”, au fost introduşi 198 de indivizii în butoaie, câte 99 din fiecare varietate. Din numărul total de indivizi, 88 s-au plasat atât pe benzile de hârtie negre cât şi pe cele albe, 77 au ales medii de camuflaj corespunzătoare culorii proprii iar restul de 41 s-au aşezat pe culori contrastante. Astfel, din total, doar 39% au fost localizaţi pe culoarea corespunzătoare camuflării, însă restul de 61% nu au ţinut cont de mediul pe care s-au poziţionat. Mai mult, în pădurea din Dorset a avut loc şi un experiment pentru a se verifica dacă lămplie de mercur atrag diferenţiat cele două varietăţi. Rezultatele obţinute arată că varietatea neagră era mai atrasă de către lămpile cu vapor de mercur folosite pentru recapturarea moliilor: din 22 de indivizi melanici au fost recapturaţi cu ajutorul vaporilor de mercur 7, adică 32%, în timp ce din cei 40 de indivizi de culoare deschisă au fost recapturaţi doar 6, adică 15%)^[7]. Aceste rezultate invalidează aşadar total rezultatele din Birmingham.

Evoluţioniştii susţin că, în ciuda problemelor, aceste experimente sunt pline de învăţăminte. Kettlewell a făcut aceleaşi erori atât prin folosirea trunchiurilor din Dorset cât şi prin folosirea celor din Birmingham. Dacă a greşit atunci când a eliberat moliile în timpul zilei în Birmingham, a greşit facând acelaşi lucru şi în Dorset. Totuşi, datele lui arată că vraiabilitatea poluării în diferite zone a cauzat o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte fenotipul care a supravieţuit mai bine condiţiilor impuse de experiment^[11]. Noi considerăm că dacă Kettlewell este consecvent în a greşi, acest lucru nu-l absolvă de vină şi nici nu garantează validitatea rezultatelor experimentelor.

Unii autori argumentează că variaţiile numerice ale celor două varietăţi de molie sunt cauzate de alte procese decât prădătorismul diferenţiat. Malcom Bowden pune prevalenţa formei melanice pe seama migraţiei, nu a prădătorismului diferenţiat, procesul fiind observat şi în zone rurale, neafectate de poluare. Daca melanismul se datorează unor modificări genice sau migraţiei, sau combinaţiei celor două, este o altă chestiune, însă prădătorismul nu a jucat un rol semnificativ, susţine Bowden^[7]. Migraţia poate fi considerată o posibilă explicaţie. Cercetări recente, efectuate pe specia Autographa gamma din Marea Britanie, arată că moliile au un sistem deosebit de sofisticat implicat în fenomentul de migraţie, insectele orientându-se cu predilecţie doar pe anumite direcţii specifice de bătaie a vântului^[12].

În cazul multor specii diferenţa dintre varietatea tipică şi cea melanică se datorează faptului că alela^[13] pentru fenotipul “negru” devine dominantă. Nu în orice situaţie melanismul este rezultatul procesului de industrializare şi exemplare melanice pot fi înâlnite cu frecvenţă ridicată şi în zone nepoluate, fără a constitui un fapt neobişnuit^[14]. Carl Wieland spune că un model al creaţiei prezice modificări ale frecvenţelor genice în timp, dar numai în cadrul tipului creat, la care s-ar adăuga şi procese de pierdere a informaţiei, prin mutaţii^[15].

Michael Majerus, actualmente profesor de genetică la Universitatea din Cambridge, susţine că a găsit noi dovezi pentru faptul că prădătorismul diferenţiat al păsărilor este totuşi responsabil de scăderea numărului de indivizi melanici între 2001 şi 2007. Majerus a declarat că povestea moliilor este uşor de înţeles pentru că are de a face cu lucruri care ne sunt familiare, precum moliile, păsările, prădătorismul, poluarea^[16].

Concluzii

Exemplul moliilor Biston betularia în contextul prădătorisimului diferenţiat, trecând peste inexactităţile experimentale mai sus amintite, este unul valid în ceea ce priveşte argumentarea selecţiei naturale. Dar dovedeşte selecţia naturală în acţiune, nu evoluţia în acţiune. Selecţia naturală este o parte a tezei neodarwinismului, necesară dar nu şi suficientă. Nu este dovada evoluţiei organice, a evoluţiei de la amibă la om. Procesul selecţiei naturale nu este suficient pentru ca evoluţia organică a speciilor să aibă loc, selecţia naturală nu poate duce de una singură la emergenţa de noi specii. Creaţioniştii nu contestă selecţia naturală, aceasta fiind propusă pentru prima dată între anii 1835-1837, sub o altă formă, de către zoologul Edward Blyth (adesea citat ca fiind un creaţionist).

În exemplul discutat aici este foarte clar că acţiunea selecţiei naturale la nivelul populaţiei de molii se manifestă prin creşterea capacitatăţii unor indivizi de a contribui la asigurarea descendenţei în cadrul populaţiei respective. Şi anume, în faza în care trunchiurile arborilor s-au închis la culoare, indivizii melanici au contribuit într-o mai mare măsură la asigurarea descendenţei, prin asigurarea transmiterii cu prioritate a acelor caracteristici care sunt favorabile condiţiilor de mediu. În acest fel a avut loc creşterea gradului de adaptare a populaţiei de molii la condiţiile fluctuante de mediu în care trăiesc, prin capacitatea diferenţiată a indivizilor (melanici şi tipici) de a participa la alcătuirea descendenţei. Fitnessul individual al formelor melanice, adică valoarea adaptativă individuală, este reflectată în capacitatea acestora de a contribui cu o cât mai mare cantitate de informaţie genetică la alcătuirea genofondului generaţiei viitoare. Selecţia naturală a reţinut şi favorizat formele melanice mai bine adaptate condiţiilor de mediu (arbori cu trunchiuri negricioase) şi le-a eliminat pe cele mai puţin apte, de culoare deschisă, şi astfel vorbim de un proces de reducere a variabilităţii genetice în cadrul populaţiei de molii. După reducerea poluării, lucrurile s-au petrecut în acelaşi fel în favoarea varietăţii typica. Însă specia Biston betularia, pe tot parcursul perioadei de fluctuaţie numerică a celor două varietăţi, avea disponibilă aceeaşi informaţie genetică.

1. Polymorphism
2. Phenotype
3. Gene pool
4. Un lepidopterolog este un cercetător al cărui obeict de studiu sunt fluturii; lepis = solz, pteron = aripă, logos = vorbire
5. BOWDEN, M – Science vs. Evolution, 1991, Sovereign Publications, Appendix 3
6. BOWDEN, Ibid. pag. 58
7. BOWDEN, Ibid. Appendix 3
8. Creation Magazine Creation 21(3):56 June 1999, Goodbye, peppered moths
9. Peppered moth resting positions 1964-2000, modificat. Data from Mike Majerus, design by Duncan Harris. Produced using Microsoft Excel http://en.wikipedia.org/wiki/Peppered_moth
10. Peppered moth resting positions, modificat. Data from Mike Majerus, design by Duncan Harris. Produced using Microsoft Excel. Wikipedia – Peppered moth
11. Fine Tuning The Peppered Moth Paradigm, Bruce S. Grant, Department of Biology, College of William & Mary, Williamsburg, VA 23187-8795, From Evolution 53 (3), 1999, pp. 980-984
12. ScienceNOW Daily News 3 April 2008, Need Directions? Ask a Moth
13. Wikipedia – Allele
14. David M. Lambert, Craig D. Millar and Tony J. Hughes On the Classic Case of Natural Selection Riv. Biol. – Biol. Forum 79 (1986), pp. 11-49
15. Creation Ministries International – More about moths
16. Moth study backs classic ‘test case’ for Darwin’s theory By Steve Connor, Science Editor Saturday, 25 August 2007