Din sondajul la care au participat 1000 de pastori protestanți (clasici/mainline și evanghelici) a reieșit și că 73% nu sunt de acord cu afirmația “Cred că Dumnezeu a folosit evoluția pentru a crea oamenii”, 74% sunt de acord cu afirmația “Adam și Eva au fost oameni reali”, 46% spun (cu tărie 30% și tentativ 16%) că Pământului are o vechime aproximativă de 6000 de ani (bazat pe genealogiile din Vechiul Testament). 38% predică și învață adunarea despre creație și evoluție mai mult de o dată pe an în timp ce 8% nu vorbesc niciodată despre acest subiect.

Alte date interesante rezultate în urma sondajului:

• Există o mai mare probabilitate ca pastorii din nord-vest să accepte evoluția (25%) decât cei din sud (8%).
• Pastorii congregațiilor mai mari resping evoluția  în procent mai mare decât pastorii congregațiilor mai mici.
• Pastorii evanghelici (82%) cred că Adam și Eva au fost persoane reale cu mult mai mult decât pastorii protestanți clasici/mainline (50%).
• Pastorii tineri între 18-44 sunt mai în favoarea unui Pământ tânăr (doar 24% îl resping cu tărie) în timp ce 33% din cei de vârstă 45-54 ani și 38% din cei din cei peste 65 ani resping cu tărie un Pâmânt cu vârsta de 6000 de ani.

Comparând cu alte sondaje pastorii americani sunt mai creaționiști decât populația. Conform unui sondaj Gallup din 2010 40% din americani cred că Dumnezeu a creat oamenii în forma actuală, 38% cred că Dumnezeu a folosit evoluția pentru a crea omul și 16% cred că omul a evoluat fără vreo intervenție divină.

Vezi și:

• Creationistii si evolutionistii teisti aproape pe picior de egalitate la congresul Lausanne III

În noiembrie 1959 Universitatea din Chicago a fost gazda aniversării centenarului Darwin marcând 100 de ani de la publicarea cărții Originiea Speciilor de către naturalistul englez Charles Darwin. Printre oamenii de știință învitați să vorbească s-a numărat și biologul evoluționist Sir Julian Huxley despre care se spune că a constatat satisfăcut cu acea ocazie moartea creaționismului.

După doar doi ani teologul John C. Whitcomb (n. 1924) și inginerul hidraulic Henry M. Morris (1918 – 2006) publicau cartea Potopul din Genesa (The Genesis Flood), o carte deschizătoare de drumuri în care autorii și-au propus să creeze o nouă paradigmă geologică bazată pe o interpretare literar-istorică a narațiunii potopului biblic.

În 1953 American Scientific Affliliation l-a invitat pe Henry Morris să țină o prelegere despre hidrodinamica potopului, ocazie cu care l-a întâlnit pe John Whitcomb. Cei doi au început astfel colaborarea care urma să ducă peste 8 ani la publicarea cărții ce a reînviat înteresul pentru geologia potopului și a marcat nașterea mișcării creaționiste contemporane.

În esență cartea pune la îndoială validitatea modelului uniformitarian al geologiei moderne și propune în schimb catastrofismul, un model științific care afirmă că straturile geologice pot fi înțeles prin referire la potopul global responsabil printre altele de formarea majorității fosilelor. Axioma cu care lucrează autorii este că Biblia este revelație autoritativă și în privința informațiilor istorice pe care le conține, nu doar în materie de religie.

Genesis Flood a propus un nou model științific geologic și ca orice model conține interpretări și argumente tentative, incomplete sau chiar eronate. Genesis Flood este, ca și Originea Speciilor a lui Charles Darwin, nu un model perfect și complet, ci este doar un seminal deschizător de drumuri. La fel cum oamenii de știință evoluționiști au clădit pe Originea Speciilor o teorie științifică, și cercetătorii creaționiștii, mult mai puțini ca număr și resurse, clădesc pe axiomele și ideile îndrăznețe ale celor doi autori, Morris și Whitcomb. De altfel, modelul geologic al lui Morris a fost dus mai departe de către Andrew A. Snelling (PhD), om de știință din Australia în cartea Trecutul Catastrofic al Pământului (Earth’s Catrastophic Past, 2009).

Dintre cărțile scris de Henry M. Morris au fost traduse în românește Creaționismul Științific și Bazele Biblice ale Stiintei Moderne (Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1993).

Autorul își începe articolul prin a spune că specialiștii în istorie biblică nu au o părere unanimă cu privire la data Exodului; unii consideră că Exodul a avut loc în sec. XV î.H. iar alții cred că Exodul a avut loc în sec. XIII. Dr. Wood, pe baza datelor cronologice din Biblie, crede ca Exodul a avut loc în sec. XV î.H., în anul 1446 î.H., iar cucerirea Cannanului a avut loc între 1406-1400 î.H. El susține că există și dovezi extrabiblice care demonstrează existența Exodului în sec. XV.

O astfel de dovadă este o inscripție egipteană aflată la muzeul de egiptologie din Berlin. Inscripția se află pe un bloc de granit care are 46 cm înălțime și 39,5 cm lățime. Acest bloc de granit a fost cumpărat de arheologul german Ludwig Borchardt (1863-1938) în 1913 de la un negustor din Egipt. Inscripția a fost publicată în literatura de specialitate pentru prima dată în 2001 de Manfred Gorg, profesor emerit de Teologia Vechiului Testament și Egiptologie (egiptologia este o știință care se ocupă cu studiul istoriei Egiptului Antic și cercertările arheologice în Egipt). Inscripția se află pe un bloc de granit pe care sunt sculptate fețele unor prizonieri de război vest-asiatici (personajele din inscripție au bărbi și părul capului lung). Deasupra capetelor prizonierilor este scris cu hieroglife egiptene Askhelon, Cannan. Mai există un nume pe care profesorul Gorg l-a identificat ca fiind ISRAEL.

Photo: van der Veen, Theis and Görg

Inscripția a fost studiată și de dr. Peter van der Veen, instructor de Vechiul Testament și arheologie biblică la Universitatea din Mainz (Germania) și de Christoffer Theis, lector la Institutul de Egiptologie al Universității din Heidelberg (Germania) în 2010. Cercetările celor doi au confirmat concluziile lui Gorg. Autorii susțin că forma sub care numele au fost scrise este mai apropiată de forma utilizată în timpul faraonilor Tuthmosis III (1504-1550) și Amenhotep II decît de formele numelor utilizată pe vremea faraonilor Ramses al II-lea și Merneptah. Denumirea etnică de “Cannaniți” utilizată de egipteni pe vremea lui Amenhotep II este similară cu denumirea “Cannaniți” de pe inscripția aflată la muzeul din Berlin.

Al treilea nume de pe inscripție a fost reconstituit de cei trei specialiști ca Y-shr-il, un nume foarte apropiat de biblicul Israel. Comparând formele numelor din inscripția de la Berlin cu formele numelor din alte inscripții, cei trei istorici au ajuns la concluzia ca fragmentul de granit din Berlin este de pe vremea dinastiei a XVIII-a, deci mult mai veche decât stela Merneptah care are și ea scris numele Israel. Faraonii care au fost membrii ai dinastiei a XVIII-a au domnit și în sec. XV î.H. Pentru că numele de Israel apare într-o inscripție a acestei dinastii, alături de numele de Cannaniți și Askelon, este evident că israeliții trăiau deja pe teritoriul Cannanului în sec. XV I.H. Această inscripție confirmă prezența israeliților pe teritoriul Cannanului în sec. XV î.H. la fel ca și cronologia biblică.

1. biblearchaeology.org

Între 28 noiembrie – 4 decembrie, Alfa-Omega TV va avea o săptămână specială cu filme, documentare şi emisiuni dedicate Creaţiei, teoriilor evoluţioniste, darwinismului şi teoriei designului inteligent. Se va lansa în premieră şi ultima serie Verdictul Stiintei: Creatie, o emisiune specială cu cunoscutul creaţionist John Mackay. Fiţi alături de Alfa-Omega TV pentru o săptămână-maraton dedicată creaţiei.

Sursa: Alfa-Omega TV

with

Jonathan Wells
Senior Fellow, Discovery Institute, Seattle, USA

Milu Toduţ: Domnule Wells, deţineţi două doctorate, unul în Biologie Celulară şi Moleculară şi celălalt în Studii Religioase. Cum se potrivesc acestea două?

Dr. Jonathan Wells: Am primit titlul de Doctor în Studii Religioase la Yale în 1985 după ce am scris o dizertaţie asupra controversei din secolul XIX asupra Darwinismului. În timpul cercetărilor mele am descoperit că majoritatea opoziţiei cu privire la Darwinism venea de la oameni de ştiinţă şi nu de la teologi, între aceştia din urmă vârsta pământului nefiind o preocupare majoră. Problema teologică centrală era însă excluderea designului (a proiectării) din teoria lui Darwin: potrivit tradiţiei creştine oamenii erau creaţi după chipul lui Dumnezeu – Cel care i-a planificat de la bun început. Potrivit darwinismului oamenii erau numai produse colaterale accidentale ale unui process natural nedirecţionat care nu îi lua în calcul pe oameni. Avem aici o contradicţie semnificativă între cele două perspective.

Studiind darwinismul şi controversa asociată acestui curent dintr-o perspectivă teologică am decis apoi să îl studiez din perspectivă ştiinţifică. În 1994 am terminat un doctorat în Biologie celulară şi moleculară la Universitatea din California unde am făcut cercetări în domeniul biologiei celulare, embriologiei şi biologia dezvolării^[1]. În acest proces am aflat foarte multe despre dovezile pentru şi împotriva darwinismului. Aşadar cele două doctorate ale mele au avut de-a face cu aceaşi controversă dar din două perspective diferite.

Milu Toduţ: În acest context, ştiinţa pe care o practicaţi vă influenţează vederile religioase şi viceversa? Cum vedeţi relaţia dintre ştiinţă şi religie?

Dr. Jonathan Wells:  Cred că opţiunile religioase ale unei persoane inevitabil influenţează opiniile ştiinţifice şi invers. Eu văd atât religia cât şi ştiinţa parte a căutării nostre de adevăr. Din moment ce adevărul nu se poate contrazice pe sine, ştiinţa şi religia – chiar dacă se ocupă de studiul unor subiecte diferite – nu se pot afla în conflict dacă sunt urmate cum trebuie. Dar de asemenea adevărul nu poate contrazice dovezile solide aşadar ştiinţa şi religia – chiar dacă folosesc metode diferite – trebuie să fie consistente cu dovezile.

Contradicţia între darwinism şi creştinism este deseori portretizat ca un conflict între ştiinţă şi religie. Dar ştiinţa este mult mai mult decât darwinismul care este o simplă teorie. De fapt, darwinismul nu este consecvent cu dovezile.

Milu Toduţ: Cum aţi ajuns la concluzia că darwinismul nu poate să explica complexitatea biologică pe care o găsim în natură şi de ce evoluţia prin selecţie naturală nu funcţionează? Oamenii de ştiinţă care sprijină darwinismul sunt gata să meargă acolo unde dovezile îi duc sau au un angajament faţă de o anumită ideologie?

Dr. Jonathan Wells:  Darwinismul este teoria că toate fiinţele vii sunt descendenţi ale unui sau câtorva strămoşi comuni, modificaţi de procese naturale nedirecţionate precum mutaţiile accidentale şi selecţia naturală (sau supravieţuirea celui mai apt). Ca şi orice altă teorie în ştiinţă, trebuie testată prin compararea cu dovezile.

Când am studiat dovezile pentru mutaţii şi selecţie am descoperit că aceste procese pot produce modificări în interiorul speciilor existente dar darwinismul presupune mult mai mult şi anume că acestea dau naştere la noi specii, organe şi planuri de organizare a corpului. Dovezile însă pur şi simplu nu sprijină marea afirmaţie a darwinismului.

Să luăm de exemplu mutaţiile. Putem să provocăm mutaţia unui embrion de drosofila (musculiţa de oţet) atât cât dorim şi vom avea numai trei  rezultate posibile: o drosofilă normală, o drosofilă defectă sau o drosofilă moartă. Acest lucru este valabil pentru orice alt animal studiat.

Selecţia – atât cea naturală cât şi cea artificială – au fost observate de secole dar nimeni nu a arătat niciodată că poate produce noi specii, cu atât mai puţin un nou organ sau un plan de organizare. La plante o specie nouă poate apărea uneori prin dedublare cromozomială dar aceast lucru nu se întâmplă datorită selecţiei şi nu conduce la diversificarea solicitată de teoria darwinistă). Aşadar procesele naturale nedirecţionate nu au fost arătate ca fiind capabile de producerea evoluţiei darwiniene.

Cât despre teoria că toate organismele vii sunt descendente ale unei sau câtorva ancestori comuni… toate dovezile citate depind de similitudini – atât pentru fosile sau embrioni sau structri adulte sau molecule. Dar asemănarea ar putea fi datorită unei proiectări comune şi nu unor strămoşi comuni. Singurul mod de a demonstra descendenţa din strămoşi comuni ar fi să se arate că asemănările pot fi numai datorită proceselor naturale nedirecţionate şi aşa cum am văzut anterior darwinismul a dat greş în a dovedi asta. Având în vedere lipsa dovezilor suficiente pentru proces, darwiniştii pur şi simplu presupun că decendenţa comună este adevărată şi apoi încercă să potrivească asemănările într-un ipotetic arbore evolutiv. Dar dovezile fosile, embrionare şi adulte, sau moleculare au multe inconsistenţe. Ca rezultat darwiniştii îşi reduc argumentarea la faptul că asemănările dovedesc descendenţa comună în acele cazuri în care nu o contrazic.

Aşadar darwiniştii nu urmează dovezile unde acestea îi conduc. Dimpotrivă, ei presupun că procesele naturale nedirecţionate (precum descendenţa biologică, mutaţia şi supravieţuirea celui mai apt) sunt suficiente pentru a explica tot ceea ce vedem şi ei presupun asta deoarece sunt angajaţi în faţa unei ideologii şi anume materialismul filosofic – ideea că numai natura este obiectiv adevărată şi că mintea şi spiritul sunt iluzii subiective.

Milu Toduţ: Ce puteţi să ne spuneţi despre aşa numitul ADN rezidual sau necodificator?

Dr. Jonathan Wells:  Când Darwin a publicat Originea speciilor în 1859 el nu cunoştea mecanismul eredităţii. La scurt timp după aceea călugărul austriac Gregor Mendel a formulat teoria eredităţii care a pus bazele geneticii dar nu a fost decât în anii ’30 momentul în care teoria lui Darwin despre evoluţie a fost combinată cu genetica mendeliană pentru a constitui ceea ce se numeşte neo-darwinismul.

Când Watson şi Crick au descoperit structura Adn-ului în 1953, neodarwiniştii au egalizat genele lui Mendel cu secvenţele ADN şi au presupus că semnificaţia lor biologică stă în proteinele pe care le codifică. Dar când biologii au descoperit în anii ’70 că cea mai mare parte a ADN-ului nostru nu codifică proteine, mulţi neodarwinişti au denumit acest ADN necodificator drept un rest (rebut) şi l-au atribuit accidentelor moleculare care s-au acumulat de-a lungul procesului evolutiv.

Îm anii ’80 şi ’90 unii oameni de ştiinţă au început să argumenteze că putem deduce din dovezile din natură că unele caracteristici ale lumii noastre – inclusiv unele caracteristici ale fiinţelor vii – pot fi mai bine explicate de o cauză inteligentă decât de procesele naturale nedirecţionate. Aceasta a devenit cunoscut drept „intelligent design” (ID). Unii darwinişti au început apoi să argumenteze că ADN-ul necodificator nu este doar o dovadă pentru evoluţia darwiniană dar şi împotriva ID din moment ce un proiectant inteligent nu ar fi pus atât de mult reziduu în genomul nostru.

În anii 2000 însă oamenii de ştiinţă au găsit dovezi abundente că mare parte a ADN-ului nostru este transcris în ARN. Chiar dacă cea mai mare parte a acestui ARN nu este transcris în proteine, el are multe alte funcţii – inclusiv reglarea producerii proteinelor prin ADN-ul codificator. Descoperirea noilor funcţii în ADN-ul necodificator şi ARN sunt acum raportate aproape lunar.

Milu Toduţ: Ce părere aveţi despre BioLogos?

Dr. Jonathan Wells:  În cartea sa din 2006 Limbajul lui Dumnezeu^[2], Francis Collins a folosit termenul de biologos pentru a se referi la evoluţia teistă care presupune că evoluţa darwiniană este adevărată dar că Dumnezeu s-a folosit cumva de ea pentru a ne crea. Collins s-a folosit puternic de ADN-ul rezidual pentru a apăra darwinismul şi a respins designul inteligent ca fiind un argument al dumnezeului golurilor bazat pe ignoranţa care se retrage constant în faţa noilor descoperiri ştiinţifice.

Collins a pus bazele unei organizaţii numite Fundaţia BioLogos (cu un website numit The BioLogos Forum) pentru a-şi promova părerile. Ulterior şi-a dat demisia pentru a deveni director al Institutului Naţional de Sănătate al Statelor Unite ale Americii (U.S. National Institutes of Health) dar fundaţia continuă să promoveze evoluţia teistă.

În 2007 Collins a repudiat noţiunea de junk DNA prin prisma dovezilor acumulate că ADN-ul necodificator are anumite funcţii biologice. Cu toate acestea Fundaţia BioLogos şi forumul BioLogos continuă să se bazeze pe ADN-ul necodificator pentru apărarea darwinismului şi a evoluţiei teiste. De fapt, BioLogos foloseşte un argument de tipul darwin-al-golurilor bazat pe ignoranţa care se retrage constant în faţa noilor descoperiri ştiinţifice.

Milu Toduţ: Vă mulţumim pentru timpul acordat.

Mai multe despre Jonathan Wells cât şi o serie de articole publicate vizitaţi pagina http://www.discovery.org/p/41.

English version of the interview cand be seen here.

Please do not use the photograph of Dr. Wells without the permission of himself.

1. evo-devo sau biologie developmentală evolutivă – nota traducătorului
2.  Limbajul lui Dumnezeu – Un om de ştiinţă aduce dovezi în sprijinul credinţei, Editura Curtea Veche, 2009

Este important de adăugat faptul că C.S. Lewis era adeptul unei literaturi oneste. În volumul de eseuri apărut la editura Humanitas, Despre lumea aceasta şi despre alte lumi, autorul face următoarea remarcă cu privire la cărţile de poveşti: „Unii oameni cred că am început să scriu basme întrebându-mă cum le-aş putea spune copiilor ceva despre creştinism; apoi mi-am ales basmul ca unealtă, am strâns informaţii despre psihologia copiilor şi am hotărât pentru ce categorie de vârstă să scriu, am întocmit o listă de adevăruri creştine fundamentale şi am făurit «alegorii» care să le exprime concret. Toate astea sunt pură fantasmagorie. N-aş fi putut cu nici un chip să scriu aşa. Totul a început cu nişte imagini: un faun cu o umbrelă, o regină pe o sanie, un leu magnific. Iar elementul creştin şi-a făcut singur loc în poveste.”

A doua ştire vine dintr-o altă grădină zoologică, de data aceasta din America. Un tânăr mascul de elefant a folosit un cub pentru a-şi creşte statura şi a ajunge la nişte fructe. Din acesta al doilea articol lipseşte însă orice referire de asemănare cu oamenii deşi s-ar fi putut foarte uşor spune că pachidermul a procedat la fel ca oamenii. Şi noi folosim deseori un taburet de exemplu pentru a ajunge la obiectele care nu se află la îndemână (de pe un dulap să spunem).

Elefant indian - foto Milu Toduţ

Titlul “urangutanii se răcoresc ca oamenii” pare a se baza pe o prejudecată (legată de asemănările morfologice) mai degrabă decât pe fapte. Un urangutan a folosit o metodă ingenioasă de a se răcori dovedindu-şi astfel inteligenţa. De asemenea, un elefant a dovedit capacitatea de a anliza o situaţie şi de a găsi o rezolvare mentală favorabilă; acesta nu a urmat un proces de încercare şi eroare sau de învăţare graduală, astfel nu putem vorbi de o evoluţie comportamentală. Pur şi simplu este un comportament ce unora ar putea să pară surprinzător.

Întrebarea care se pune este dacă cele trei specii (urangutanul, elefantul şi omul) despre care am vorbit împărtăşesc o inteligenţă pe cale de descendenţă comună sau se datorează unui Creator care şi-a pus amprenta pe creaţia Lui inclusiv în ceea ce priveşte inteligenţa.

G. K. Chesterton, Ortodoxia, București, Humanitas 2008, p. 143

Picioarele broscuţei ar putea oferi o soluţie de proiectare a suprafeţelor adezive cu auto-curăţare, cu importante aplicaţii practice în domeniul medical (bandaje spre exemplu) sau industrial (adezivi puternici, cauciucuri), a arătat Niall Crawford de la Universitatea din Glasgow la conferinţa anuală de la Glasgow a Societăţii pentru Biologie Experimentală.

Litoria caerulea are picioarele prevăzute cu perniţe autoadezive cu structură hexagonală care se fixează pe suprafaţă, dar în acelaşi timp, prin canalee dintre aceste structuri se secretă un mucus care are rol în curăţarea membrelor. Lăbuţele broaştei se curăţă în timp ce aceasta se deplasează dar asigură în acelaşi timp o aderenţă puternică la substrat. Astfel, particulele de parf sunt îndepărtate cu atât mai repede cu cât animalul se deplasează mai mult.

Sursa: Frog could solve a sticky problem – Physorg.com, 3 iulie 2011.