1. Amăgit în privinţa lui Dumnezeu?

Alister McGrath: Cartea dumneavoastră domnule Dawkins a fost tradusă în multe limbi şi a fost descrisă de unii ca best-sellerul surpriză al anului 2006, însă se pare că nu oferă o definiţie riguroasă termenului amăgire (delusion) pe care îl folosiţi cu privire la credinţa în Dumnezeu. Totuşi cred că este destul de clar că se referă la o credinţă care nu se bazează pe nicio dovadă, sau, şi mai rău, care ignoră orice dovadă.^[1]

Richard Dawkins: Termenul din titlul cărţii i-a neliniştit pe unii psihiatri dar ceea ce spuneţi este corect: felul de amăgire la care mă refer este o falsă credinţă persistentă susţinută împotriva dovezilor contrare evidente. Scrie  asta în prefaţa cărţii.^[2] Credinţa reprezintă un rău exact pentru că nu pretinde vreo justificare şi nici nu produce vreun argument.^[3]

Alister McGrath: Dar acestea nu sunt definiţiile creştine ale credinţei ci unele inventate pentru a sluji propiriilor scopuri polemice.^[4]

Richard Dawkins: Se spune adesea că în creier există un spaţiu intermediar în formă de Dumnezeu care trebuie umplut indiferent dacă Dumnezeu există cu adevărat sau nu.^[5] Un fenomen specific copilăriei, cel al “prietenului imaginar” cred că are afinităţi cu credinţa de tip religios,^[6] cu credinţa de tip teist al adulţilor^[7]

Alister McGrath: Ceea ce spuneţi de fapt este că a crede în dumnezeu e totuna cu a crede în Zâna Măseluţă sau în Moş Crăciun. Oamenii abandonează aceste credinţe copilăreşti de îndată ce devin capabili de o gândire bazată pe dovezi. Analogia este în mod evident eronată şi nu caută decăt să ironizeze religia. Câţi oameni au început să creadă în Moş Crăciun la o vârstă adultă?^[8]  De ce atât de mulţi oameni îl descoperă pe Dumnezeu în a doua parte a vieţii şi nicidecum nu văd în acest lucru o regresie? Nu cred că explicaţi acest lucru^[9].

Richard Dawkins: Societatea noastră, incluzând zona nonreligioasă, a acceptat ideea absurdă că este nomal şi corect să îndoctrinezi copii mici în religia părinţilor lor şi să le aplici etichete religioase precum copil catolic, copil protestant.^[10] Dacă v-aţi născut în Arkansas şi consideraţi creştinismul ca fiind adevărat şi Islamul fals, înţelegând bine că aţi fi gândit exact contrariul dacă v-aţi fi născut în Afganistan, atunci sunteţi o victimă a îndoctrinării din copilărie.^[11]

Alister McGrath: Mă tem foarte tare că propovăduitorii secularismului nu vor face decât să le bage ei înşişi pe gât propriile dogme aceloraşi copii cărora le lipseşte discernământul necesar pentru a evalua ideile de acest fel.^[12] Această abordare aduce tulburător de mult cu programele antireligioase sovietice din anii 50. Este necesară practicarea unei educaţii religioase de bună calitate în domeniul public care să contracareze stereotipurile dăunătoare şi reprezentările scandalos de greşite ale fundamentalismului ateu.^[13]

Richard Dawkins: Trebuie să reiterez faptul că ostilitatea pe care eu şi alţi atei o manifestăm ocazional contra religiei se limitează la vorbe. Simt nevoia să elimin această acuzaţie de funadamentalism.^[14] De asemenea, este uşor de confundat fundamentalismul cu pasiunea^[15]

Alister McGrath: Dacă aţi fi consecvenţi ar trebui să reacţionaţi la fel de ultragiat de reprezentările greşite ale religiei.^[16]  Abuzul constă numai în a le impune amăgiri şi dogme religioase nu şi anti-religioase?

Richard Dawkins: Fac tot ceea ce îmi stă în putere pentru a-i avertiza pe oameni împotriva credinţei înseşi, nu numai împotriva aşa numiţilor extremişti. Învăţăturile religiei “moderate” deşi nu sunt ele însele extremiste reprezintă o invitaţie liberă la extremism.^[17] Dacă cineva spune că ceva face parte din credinţa lui acest lucru trebuie respectat până când într-o bună zi se manifestă printr-un masacru oribil precum distrugerea World Trade Center sau atentatele sinucigaşe de la Londra sau Madrid.

Alister McGrath: Polemica antireligioasă pe care dumneavoastră o susţineţi are ca trăsătură faptul că prezintă patologicul ca pe ceva normal, perifericul ca ţinând de centralitate, ciudăţeniile ca şi cum ele ar fi curentul predominant. Această tehnică nu este una ştiinţifică.^[18]

Richard Dawkins: Cititorii credinciosi care vor citi cartea mea vor deveni atei atunci când o vor termina. Capetele pătrate dintre cei credincioşi sunt desigur imune la argumentaţie după atâţia ani de îndoctrinare în copilărie.^[19] Creştinismul este o falsă credinţă persistentă întreţinută în ciuda unor puternice dovezi care o contrazic.^[20]

Alister McGrath: Dar atunci problema este cum anume pot fi aceste capete pătrate obsedate de credinţă convinşi că ateul deţine dreptatea, că realitatea le confirmă presupunerile, când ele sunt în aşa măsură amăgite de religie încât au devenit imune în faţa oricărei argumentaţii raţionale.^[21]

Richard Dawkins: Haideţi să luăm un exemplu. Martin Luther a fost foarte conştient de faptul că raţiunea reprezintă marele inamic al religiei şi a avertizat adesea împotriva pericolelor ei. Raţiunea este cel mai mare duşman pe care îl are credinţa, raţiunea ar trebui distrusă în toţi creştinii.^[22]

Alister McGrath: Ceea ce sublinia Luther de fapt era că raţiunea omului n-ar putea niciodată să se pătrundă pe de-a întregul de niciuna dintre temele centrale ale credinţei creştine – fără ca Dumnezeu să ceară oamenilor să facă şi ei ceva în schimb pentru El.^[23] Acestea nu sunt probe, nu sunt argumente, sunt anecdote. Distrugerea intelectuală şi culturală a religiei este primul aspect al fundamentalismului.

Richard Dawkins: Haideţi să ne uităm la argumentele privind existenţa lui Dumnezeu şi în speţă la “dovezile” lui Toma D’Aquino pretinse în seculul al XIII-lea, argumente care nu dovedesc nimic de fapt. Argumentele precum mişcătorul nemişcat (nimic nu se miscă fără a fi fost mişcat în prealabil de ceva sau cineva), cauza necauzată (orice efect are o cauză) şi argumentul cosmologic, se sprijină pe ideea regresiei şi pentru a o încheia au nevoie de Dumnezeu. Ele induc nejustificata presupunere că Dumnezeu este imun la regresie. Este mult mai economic să invocăm spre exemplu “o singularitate Big Bang” sau vreun alt concept fizic încă necunoscut.^[24]

Alister McGrath: Deşi acestea sunt considerate în mod tradiţional argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu ele nu fac altceva decât să demonstreze coerenţa internă a credinţei în Dumnezeu.^[25]

Richard Dawkins: Dar cine l-a proiectat pe proiectant? Cine l-a făcut pe Dumnezeu? Un Dumnezeu proiectant nu poate fi de folos pentru a explica organizarea complexităţii pentru că orice Dumnezeu în stare să proiectze ceva ar trebui să fie suficient de complex el însuşi pentru a pretinde, în ceea ce-l priveşte, acelaşi tip de explicaţie.^[26] Dumnezeu este foarte improbabil.

Alister McGrath: Problema nu este dacă Dumnezeu nu este probabil ci dacă Dumnezeu este real.^[27]

Richard Dawkins: În cazul în care există un gol în cunoaşterea actuală, dacă se găseşte un interval aparent se presupune că trebuie umplut automat cu Dumnezeu.^[28] Ştiinţa avansează iar intervalul se micşorează până ce intervalul se închide şi Dumnezeu nu va mai avea loc.

Alister McGrath: Iată un bun exemplu pentru modul în care dialogul dintre ştiinţă şi teologie creştină poate conduce la unele rezultate bine venite ^[29].

2. A dovedit ştiinţa inexistenţa lui Dumnezeu?

Alister McGrath: Însă nu putem afirma că ştiinţa a dovedit inexistenţa lui Dumnezeu. Ştiinţele naturii, folosofia, religia şi literatura îşi au toate un loc legitim în căutarea adevărului şi a sensului, pe care o întreprinde omul.^[30]

Richard Dawkins: În cartea Rocks of Ages, Stephen Jay Gould introduce conceptul de NOMA (non overlapping magisteria – magisterii nesuperpozabili) cu referire la domeniul ştiinţei şi domeniul teologiei, care sunt doi magisteri care nu se intersectează. Ştiinţa se ocupă cu studierea universului şi cu funcţionarea lui iar religia cu întrebările privind sensul ultim şi valorile morale. Acest lucru sună îngrozitor.^[31] NOMA are popularitatea numai pentru că nu există dovezi care să susţină ipoteza Dumnezeu.^[32]

Alister McGrath: Există opţiunea POMA (partialy overlapping magisteria – magisterii parţial superpozabili), care reflectă înţelegerea faptului că ştiinţa şi religia oferă posibilităţi de reciprocă punere în valoare, dată fiind interpretarea subiectelor şi a metodelor de lucru respective.^[33] În anul 2006, acelaşi an în care a fost publicată Himera…., au fost publicate şi trei alte cărţi care par a urma această direcţie:

1. Owen Gingerich – astronom la Harvard – a publicat God’s Universe

2. Francis Collins – biolog aflat la conducerea Proiectului genomului Uman – a publicat God’s Language^[34]

3. Paul Davies – cosmolog – a publicat The Goldilocks Enigma: Why is the Univers just Right for Life?

Richard Dawkins: Ştiinţa şi religia sunt prinse într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ca om de ştiinţă mă opun religiei fundamentaliste pentru că ea corupe în mod activ iniţiativa ştiinţifică. Subminează ştiinţa şi secătuieşte intelectul.^[35] Unii teişti arată că evoluţia prin selecţie naturală ar fi o cale foarte uşoară şi simplă de a obţine o lume plină de viaţă. Dumnezeu nu ar avea nevoie să facă absolut nimic!^[36] De-a lungul secolului al douazecilea a devenit dificil să găseşti oameni de ştiinţă practicanţi ai religiei deşi aceştia nu sunt neapărat rari. Printre oamenii de ştiinţă contemporani britanici pot fi alese trei nume: Peacocke, Stannard şi Polkinghorne dar continui să rămân perplex nu atât faţă de credinţa lor într-un leguitor cosmic cât de încredinţarea lor în amănuntele religiei creştine: învierea, iertarea păcatelor.^[37] În Statele Unite un exemplu asemănător ar fi Francis Collins.

Alister McGrath: Prezumţia fundamentală aici este că adevăraţii oameni de ştiinţă trebuie să fie atei.^[38] Natura se oferă ca o carte deschisă multor interpretări. Poate fi explicată ateist, deist, teist sau în multe alte feluri, dar nu se cere interpretată în niciunul dintre ele. O persoană poate intra în categoria “adevăraţilor” oameni de ştiinţă fără a fi de parte niciunei viziuni – religioasă, spirituală sau anti-religioasă – asupra lumii.^[39] Aşa se face că lumea este împărţită în două tabere: pe de-o parte raţionalismul; pe de altă parte, superstiţia. Acest mod de a gândi în dihotomii absolute este unul fundamentalist. Aţi rămas blocat în tranşeea propriei versiuni de dualism fundamentalist, având o perspectivă puternic polarizată asupra lumii. Pare că soluţia oferită de a scăpa de fundamentalismul religios este ca viciile sale să fie reproduse de atei.^[40] Arătaţi o insistenţă dogmatico-isterică asupra implicatilor ateiste ale darwinismului.^[41]

1. Alister McGrath – Dawkins: o amăgire?, p. 21
2. Richard Dawkins – Himera credinţei în Dumnezeu, p. 12
3. Richard Dawkins – Himera credinţei în Dumnezeu, p. 312
4. Alister McGrath – O amăgire?, p. 22
5. Richard Dawkins – Himera …, p. 349
6. Richard Dawkins – Himera …, p. 350
7. Richard Dawkins – Himera …, p. 351
8. Alister McGrath – O amăgire?, p. 25
9. Alister McGrath – O amăgire?, p. 26
10. Richard Dawkins - Himera …, p. 344
11. Richard Dawkins – Himera …, p. 9
12. Alister McGrath – O amăgire?, p. 27
13. Alister McGrath – O amăgire?, p. 28
14. Richard Dawkins – Himera …, p. 285
15. Richard Dawkins – Himera …, p. 286
16. Alister McGrath – O amăgire?, p. 29
17. Richard Dawkins – Himera …, p. 311
18. Alister McGrath – O amăgire?, p. 30
19. Richard Dawkins – Himera …, p. 12
20. Richard Dawkins – Himera …, p. 5
21. Alister McGrath - O amăgire?, p. 31
22. Richard Dawkins – Himera …, p. 198
23. Alister McGrath – O amăgire?, p. 33
24. Richard Dawkins – Himera …, p. 88
25. Alister McGrath – O amăgire?, p. 36
26. Richard Dawkins – Himera …, p. 119
27. Alister McGrath – O amăgire?, p. 42
28. Richard Dawkins – Himera …, p. 133
29. Alister McGrath – O amăgire?, p. 44
30. Alister McGrath – O amăgire?, p. 60
31. Richard Dawkins - Himera …, p. 68
32. Richard Dawkins – Himera …, p. 72
33. Alister McGrath – O amăgire?, p. 62
34. apărută la Curtea Veche – Limbajul Lui Dumnezeu
35. Richard Dawkins – Himera …, p. 287
36. Richard Dawkins – Himera …, p. 126
37. Richard Dawkins – Himera …, p. 109
38. Alister McGrath – O amăgire?, p. 70
39. Alister McGrath – O amăgire?, p. 71
40. Alister McGrath – O amăgire?, p. 75
41. Alister McGrath – O amăgire?, p. 76
42. Richard Dawkins – Himera …, p. 80, citat de Michael Ruse
43. Alister McGrath – O amăgire?, p. 85
44. Richard Dawkins – Himera …, p. 179
45. Richard Dawkins – Himera …, p. 180
46. Alister McGrath – O amăgire?, p. 88
47. Alister McGrath – O amăgire?, p. 107
48. Alister McGrath – O amăgire?, p. 113
49. Alister McGrath – O amăgire?, p. 109
50. Richard Dawkins – Himera …, Cap 5 Rădăcinile religiei, subcapitolul Păşeşte cu grijă, deoarece calci pe genele mele culturale, p 199-209
51. Alister McGrath – O amăgire?, p. 117-118
52. Alister McGrath – O amăgire?, p. 120
53. Vezi Cap 2 Ipoteza Dumnezeu
54. Alister McGrath – O amăgire?, p. 123
55. Alister McGrath – O amăgire?, p. 141
56. Alister McGrath – O amăgire?, p. 152
57. Alister McGrath – O amăgire?, p. 162,163,165

După părerea lui James W. Sire, autorul cărţii “Universul de lângă noi – un catalog al concepţiilor fundamentale despre lume şi viaţă”, o concepţie despre lume şi viaţă este un angajament, o orientare fundamentală a inimii, care poate fi exprimată sub forma unei naraţiuni sau printr-un set de presupoziţii (presupuneri care pot fi adevărate, parţial adevărate sau în întregime false) pe care le susţinem cu privire la structura fundamentală a realităţii şi care asigură temelia pe care trăim, ne mişcăm şi fiinţăm.^[1]

O concepţie despre lume şi viaţă reprezintă viziunea, părerea unui om sau grup de oameni despre lumea în care trăieşte. O concepţie despre lume şi viaţă arată ce crede un om sau un grup de oameni legat de elemente precum: originea vieţii, scopul vieţii, ce este bine şi ce este rău, semnificaţia istoriei omenirii, cum cunoaştem realitatea din jurul nostru, ce se întâmplă cu omul când moare, ce este omul, care este finalitatea universului în care trăim.

Toţi oamenii au o concepţie despre lume şi viaţă după care trăiesc şi pe care o promovează în mod conştient sau inconştient.

Concepţii tradiţionale despre lume şi viaţă

Teismul

Ca şi concepţie despre lume şi viaţă, teismul porneşte de la presupoziţia că Dumnezeu există şi poate fi cunoscut. Dumnezeu este o fiinţă supranaturală (dincolo de natura materială), personală (adica nu este doar o forţă sau o energie ci o fiinţă vie, reală, cu conştiinţă de sine şi capacitate de autodeterminare). Dumnezeu ştie despre Sine că există şi gandeşte şi acţionează fără să fie constrâns de ceva sau cineva. Dumnezeu este infinit adică nicio altă fiinţă din Univers nu se poate compara, masura cu El, totul îi este subordonat. El nu are pereche şi este originea şi sfârşitul tuturor lucrurilor.

Dumnezeu poate fi cunoscut pe două căi: prin raţiune (prin mintea umană, analizând creaţia Lui) sau prin revelaţie (descoperirea de sine a lui Dumnezeu unei persoane umane în mod direct printr-o arătare sau viziune de natură supranaturală sau revelarea indirectă prin intermediul unei cărţi ce conţine informaţii care dau posibilitatea cititorului să descopere cine este Dumnezeu şi ce doreşte El). Ca exemple de cărţi considerate ca fiind revelatoare de Dumnezeu de către anumite grupuri de oameni amintim: Tora (pentru evrei), Biblia (pentru creştini) şi Coranul (pentru Musulmani).

Dumnezeu este transcendent, adică este dincolo de noi şi de lumea noastră, nu se confundă şi nu este inclus în dimensiunea spaţio-temporală a universului. El este atotcunoscător şi atotputernic. În concepţia teistă, Dumnezeu este cel care se află la originea Universului. El a creat Universul şi îl conduce în conformitate cu planurile Lui. El intervine de câte ori doreşte în lumea creată de El şi este interesat de funcţionarea creaţiei Lui. Astfel, în concepţia teistă Universul funcţionează ca “o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem deschis”.^[2] Acest sistem deschis reprezintă faptul că Dumnezeu poate interveni în Creaţia Lui de câte ori crede EL că este necesar. Intervenţiile directe ale lui Dumnezeu în creaţie poartă denumirea de evenimente supranaturale sau minuni, miracole.

Teiştii cred că omul a fost creat de Dumnezeu şi este dator să asculte de EL şi poruncile Lui. Dumnezeu este cel care a stabilit ce este bine şi ce este rău şi tot el a stabilit care este scopul existenţei omului. Teismul susţine că omul, pe lângă latura sa materială, fizică, alcatuită din trup, are şi o latură spirituală, invizibilă, psihologică. Această latură invizibilă a fiinţei umane se numeşte suflet sau spirit. Sufletul locuieşte în trup şi permite acestuia din urmă să actioneze, sa se miste, sa reactioneze. La moarte are loc despărţirea, ieşirea sufletului din trup şi astfel corpul îşi încetează acţiunile, funcţiile şi reacţiile la mediul înconjurător. Ce se întamplă cu sufletul după ieşirea din trup, adică la moarte, este o problemă îndelung dezbatută de şcolile teiste de gândire (crestină, iudaică, musulmană). Chiar şi în teismul creştin există diferite păreri despre ce se întamplă cu sufletul după moarte. Cea mai mare răspândire o are teoria conform căreia sufletul va merge în rai (un loc în care se va bucura de prezenţa lui Dumnezeu) sau în iad (un loc de pedeapsă si suferinţă veşnica unde va fi despărţit de Dumnezeu). Cauza pentru care sufletul unui om ajunge într-un loc sau altul este definită diferit de diversele curente de gândire teiste.

In concepţia teistă istoria este liniară, are un început, un cuprins şi o încheiere; istoria are un scop final gândit de Dumnezeu încă dinainte de crearea lumii. Toate evenimentele din lume de-a lungul istoriei concură la realizarea scopului final. Evenimentele nu au loc într-un mod haotic, la întamplare, evenimentele nu sunt rezultatul hazardului. Totul are o semnificaţie şi un rol în atingerea scopului final. Cele mai cunoscute curente de gândire teiste sunt Iudaismul, Creştinismul şi Islamul, acestea fiind totodată şi cele 3 mari religii monoteiste ale lumii.

Deismul

Deismul ca şi concepţie despre lume şi viaţă a apărut în Anglia şi Franţa în sec. XVII şi XVIII şi i-a avut ca reprezentanţi de seamă pe Voltaire (Franţa) şi Pope (Anglia). Secolul XVIII, intitulat şi secolul luminilor sau secolul Iluminismului, a fost dominat la nivel filosofico-religios de deism. Deismul acceptă existenţa lui Dumnezeu ca şi forţă primară a creaţiei, Dumnezeu este creatorul Universului şi a omului. Dar deismul mai afirmă faptul că după creaţie Dumnezeu a lăsat Universul să funcţioneze de la sine şi că o dată încheiat procesul de creaţie Dumnezeu nu mai intervine în Univers. Prin urmare Dumnezeu nu mai este imanent, nici personal, nu este suveran peste acţiunile omului.

Dumnezeul deist este doar o forţă sau o energie creatoare şi nu o fiinţă personală care să dorească să aibă o relaţie cu omul. În concepţia deistă, universul a fost creat ca “o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem închis”.^[3] Adică Dumnezeu nu intervine direct în Univers prin evenimente supranaturale, nu face minuni sau miracole. Prin urmare, pentru deişti, evenimente precum despărţirea Mării Roşii sau învierea din morţi a lui Isus sunt doar basme, nu fapte istorice reale.

Universul în concepţia deistă este un uriaş ceasornic creat şi programat de Dumnezeu în funcţionarea căruia nu mai pot interveni nici Dumnezeu nici oamenii. Omul este şi el parte a “ceasornicului”. Creatia este considerată a fi în starea ei normală, nu cazută în păcat şi poate fi cunoscută prin raţiune. Tot prin raţiune putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, doar studiind creaţia, natura nu şi prin revelaţia scrisă, prin Biblie, şi în nici un caz prin experienţe mistice (viziuni, vise).

Pentru deişti, Dumnezeu nu comunică cu oamenii, nu este necesară nicio revelaţie specială şi nici nu a avut loc vreuna. În concepţia deista “istoria este liniară, direcţia Universului a fost stabilită la creaţie”.^[4] Pe deişti dealtfel nu-i interesează istoria foarte mult, deoarece ei caută să-l cunoască pe Dumnezeu în primul rând în natură. Istoria poporului Israel aşa cum este ea descrisă în Biblie este utilă nu ca o consemnare a acţiunilor lui Dumnezeu în istorie, ci ca ilustraţii din care se pot scoate principii etice.

Deiştii sunt foarte interesaţi de etică, istoria fiind utilă doar ca izvor de principii etice. Acest interes al deiştilor pentru etică este o ciudăţenie având în vedere faptul că în deism universul nu este căzut, nu este afectat de păcat, se sugerează astfel că tot ce există este bun. Dacă tot ce există este bun atunci nu mai ramâne loc pentru un conţinut distinct al eticii. De ce să vorbeşti despre rău dacă el nu există?

Din punct de vedere religios deiştii consideră că simpla acceptare a existenţei lui Dumnezeu este suficientă, actele de credinţă nu spun nimic, ele sunt acceptate de oameni printr-o operaţie intelectuală şi corespund nevoii de a-şi afirma credinţa în simpla existenţă a lui Dumnezeu. Deismul se află la graniţa dintre teism şi ateism, preia de la ambele anumite caracteristici dar fără a şi le insuşi total pe niciuna. Putem afirma că deiştii încearcă “să împace capra cu varza” dorind în acelaşi timp sa creadă într-un Dumnezeu dar şi să respecte presupoziţiile ştiinţei naturaliste care neagă existenta lui Dumnezeu şi prezenta lui în viaţa oamenilor . Un adversar al acestui curent filosofic a spus că deistul: “nu are suficientă slăbiciune pentru a fi creştin, nici destul curaj pentru a fi ateu”.

Ateismul

Ateismul a apărut în Franţa în sec. XVIII în aceeaşi perioadă cu deismul fiind oarecum continuatorul firesc al acestuia din urmă. Ca şi reprezentanţi de seama ai ateismului în sec. XVIII ii avem pe: La Metrie (consilier al regelui Prusiei Frederic al II-lea) şi Denis Diderot (autor al primei Enciclopedii). Atesimul a atins apogeul în sec. XIX şi la începutul şi mijlocul sec. XX odată cu apariţia şi dezvoltarea teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Ca şi reprezentanţi de seamă ai ateismului în sec. XIX şi XX îi amintim pe: Charles Darwin, Karl Marx, Vladimir Lenin, Richard Dawkins (profesor la Universitatea Oxford).

Ateismul porneşte de la presupoziţia că materia este eternă şi este tot ce există, Dumnezeu nu există, iar religia este doar o etapă din evoluţia socială şi psihologică a omului. Astrofizicianul Carl Sagan a spus: “Cosmosul este tot ce există, a existat şi va exista vreodată”. Această afirmaţie poate fi considerată ca fiind “declaraţia de credinţă” a ateismului.

Universul există ca o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem închis. Prin urmare nu există nimeni din afara Universului care să intervină în funcţionarea acestuia, nu există evenimente supranaturale sau minuni. Viziunea atee despre om este aceea că el este o combinaţie de elemente fizice şi chimice pe care nu le intelegem încă în întregime. Omul este produsul a milioane de ani de evoluţie biologică la fel ca restul naturii. Teoria evoluţionistă este unul din stâlpii, sau chiar stâlpul de bază al ateismului.Moartea este dispariţia personalităţii şi a individualitătii, când materia care alcatuieşte trupul unui om se dezorganizează la moarte, acel om dispare. Ateismul respinge ideea existenţei unui suflet care supravietuieşte corpului.

Istoria este un şir liniar de evenimente, legate prin cauzalitate dar lipsite de un scop final. Istoria este ceea ce noi oamenii o facem să fie. În concepţia atee istoria nu se va sfârşi la a doua venire a lui Isus ca în teismul creştin ci atunci când rasa umană va dispărea de pe Terra lasând locul altor fiinţe la conducerea planetei.

Ateismul modern apare sub două forme: umanismul secular şi marxismul. Umanismul secular consideră că fiinţele umane sunt rezultatul evoluţiei biologice dar că au o valoare aparte, o semnificaţie aparte. Se pune mare accent pe valoarea individului. Umanismul secular predomină mai ales în ţările Europei de Vest şi în SUA.

Marxismul, şi forma sa cea mai agresivă, marxism-leninismul (comunismul) au aparut în sec. XIX şi au la bază ideile filosofului Karl Marx (1818-1883). Pentru Marx istoria este o continuă luptă între cei care deţin resursele (materii prime, mijloace de producţie, finanţe) şi cei care nu le deţin. Această acumulare a resurselor în mana doar a unora a dus la diferenţe economice între oameni, lucru care a dus la apariţia claselor sociale. În timp ce unele clase sociale au devenit tot mai bogate, altele precum muncitorii au devenit tot mai sărace. Ca soluţie pentru eliminarea discrepanţelor sociale Marx propune eliminarea claselor sociale prin desfiinţarea proprietăţii private şi împărţirea egală a resurselor. El mai propune transferarea mijloacelor de producţie (utilaje, maşini) din mâna patronilor (burghezia) în mâna muncitorilor.

În plan religios, marxismul respinge ideea existenţei unui Dumnezeu, a evenimentelor supranaturale, şi afirmă existenţa exclusiv a materiei. Marx a preluat din teoria evoluţionistă conceptul de luptă pentru supravieţuire şi de eliminare a celui mai slab de către cel mai puternic şi l-a aplicat domeniului economic şi politic. Trebuie ca în primă fază clasa muncitoare şi burghezia să colaboreze la eliminarea clasei moşierilor (a nobilimii) pentru ca apoi muncitorimea să elimine şi clasa burgheză. În cele din urmă toate clasele sociale vor dispărea şi omenirea va atinge apogeul dezvoltării şi progresului pe toate planurile.

Karl Marx considera religia ca fiind opiu pentru popor şi că Biserica a colaborat cu nobilimea deţinătoare de pamânturi şi cu burghezia pentru a ţine în ignoranţă clasa muncitoare şi ţăranii şi pentru a-i exploata. Aşadar pentru ca succesul revoluţiei socialiste să aibă loc trebuia eliminată religia din societate, mai ales religia creştină şi clerul acesteia.

Marxismul ca şi formă a ateismului are la randul lui mai multe tipuri: marxism-leninism (comunism, care la rândul lui are mai multe interpretări: stalinistă, troţskistă, maoistă, ceauşistă), anarhism, social-democraţia (există şi social-democraţia creştină, social-democraţia fiind o formă mai uşoară a marxismului care nu respinge complet şi brutal religia). Forma cea mai violentă a marxismului a fost reprezentată de comunism. Dealtfel, prima ţară în care “religia” oficială a fost ateismul a fost o ţara comunistă: Albania.

Concluzii

Există multe alte concepţii despre lume şi viaţă care nu se regăsesc în acest articol, cum ar fi postmodernismul, panteismul sau mişcarea New Age. Concepţiile a căror prezentare s-a făcut mai sus sunt cele mai importante, ele au modelat şi modelează încă minţile şi istoria oamenilor din Europa şi America. Teismul creştin, deismul şi ateismul sunt concepţii autohtone lumii euro-atlantice în care trăim, spre deosebire de panteism şi New Age, două concepţii de origine oriental-asiatică cu alte seturi de presupoziţii şi alte valori, unele foarte diferite de ale noastre. Prezentarea mai întâi a teismului, deismului şi ateismului se impune ca urmare a necesităţii cunoaşterii bazelor filosofice ale continentului european în care trăim noi ca români.

Toţi oamenii au o concepţie despre lume şi viaţă indiferent de originea familială, etnia sau cultura din care provin. Această concepţie le modelează întreaga existenţă: modul în care trăiesc, gândesc şi se relaţionează la ceilalţi oameni şi la Dumnezeu. Nu greşim dacă afirmăm faptul că concepţia noastră despre lume şi viaţă este religia noastră, ceva de care ne (re)legăm întreaga noastră existenţă, ceva pe care îl considerăm valoros şi util pentru noi şi pentru urmaşii noştri. Ca şi fiinţe libere şi responsabile avem datoria să alegem concepţia corectă despre lume şi viaţă, cea adevarată, pentru că nu toate pot fi adevarate de vreme ce emit pretenţii atât de diferite asupra realităţii.

1. James Sire, Universul de lângă noi – un catalog al concepţiilor fundamentale despre lume şi viaţă, Oradea: Cartea Creştină 2005, p.17
2. Sire, p. 29
3. Sire, p. 49
4. Sire, p. 54