Despre bucurie

Leave a reply

“Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.
Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.
Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.
Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

Constantin Brâncuși – octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu. Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946.

#brancusi142 #brancusi #19februarie

Via Brancusi Week pe Facebook

[nota]

Leave a reply

Un paradox evanghelic: Unii oamenii considera anumite fapte, daca nu pacatoase, atunci cel putin nedemne de un crestin. Sunt gata chiar sa isi ceara iertare pentru comiterea lor. Dar nici nu le-ar trece prin cap sa se caiasca de elementele incompatibile caracterului cristic precum rautatea, ura, dispretul si lipsa de dragoste care le clocoteste in suflet. Cum anume un om care intoarce pe toate fetele o situatie doar pentru a gasi ceva care sa poata fi acuzat si astfel sa se lepede de o anume persoana, poate in acelasi timp sa ignore cu cruzime strigatul de ajutor al unui suflet sfasiat? Explicatia poate sta in autosuficienta lor si autosugestia propriei lor sanctitati alimentata nu de fapte duhovnicesti ci de cliseele unei vieti de ghetou cultural in care virtutea este ipocrizia. Astfel daca va exista ceva care sa incomodeze semnatificativ sau sa le provoace un cat de mic disconfort, vor alege calea indiferentei.

Dovezi cosmologice despre Agentul Inteligent emise de Isaac Newton

Leave a reply

Doctorul Richard Bentley, de la Episcopia Worcester, Westminster, 10 dec 1962 (Preluate din volumul Elemente de cosmologie –Dacia 2001 – Cosmin Călușer):

  • Mișcările pe care planetele le au nu ar putea proveni de la cauze naturale ci sunt imprimate de un agent inteligent
  • Mișcările planetelor în același plan fără variații considerabile sunt efectul unei intenții
  • Aceeași cauză a dat planetelor viteze potrivite – care altfel ar avea orbite excentrice după perioada în care materia s-a agregat
  • De asemenea, dacă vitezele planetelor ar fi diferite atunci aceastea nu s-ar putea mișca în jurul soarelui ca în prezent ci în hiperbole și parabole excentrice.

Romanian Academic Network

Leave a reply

Romanian Academic Network este grupul evanghelicilor, doctoranzi, cercetători sau cadre didactice, care activează în mediul academic din România. Acest grup se concentrează pe ceea ce noi credem că este cea mai influentă instituție în lume astăzi: universitatea. Este o urgență ca mișcarea evanghelică din Europa să dezvolte cadre didactice și cercetători care să ajungă experți în domeniul studiat, să dovedească excelență academică, să aibă o perspectivă creștină asupra vieții și să fie dedicați fără rezerve să Îl slujească pe Dumnezeu în mediile de învățământ.

Pe 22 septembrie 2017 va avea loc la Cluj-Napoca prima intalnire din cadrul acestei retele academice. Inscrierile se pot face aici: http://academic-network.emanuel.ro

Giulgiul din Torino si creatinina

Leave a reply

Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă [Marcu15:46].

Despre Giulgiul din Torino s-au scris multe iar părerile sunt împărțite. Unii susțin că este pânza în care a fost înfășurat Iisus Hristos după răstignire, alții cred că este vorba despre un artefact medieval. Un documentar prezentat pe National Geoghraphic mergea chiar până la ideea că giulgiul este de fapt prima fotografie din istorie, un autoportret al lui Leonardo DaVinci (un selfie, cum am spune acum).

Carlino E., De Caro L., Giannini C. și Fanti G. au publicat recent în revista PLoSOne un studiu științific care aduce noi dovezi cu privire la particularitățile biologice ale giulgiului. Ei au investigat o bucată din acesta cu ajutorul microscopiei electronice de transmisie (TEM) – fascicule de electroni sunt transmise printr-un obiect pentru a crea o imagine. Rezolutia este extrem de ridicată astfel încât s-au putut surprinde detalii foarte fine, de câteva mii de ori față de microscopia optică.

Ceea ce au observat cercetătorii a fost că giulgiul conține urme de sânge uman care nu indică un organism sănătos din punct de vedere biologic. Există un conținut ridicat de creatinină (în serul sanguin) care este observat de obicei în cazul traumelor. Valorile crescute ale creatininei sunt prezente în ser în cazuri de insuficineță renală cronică și distrofie musculară progresivă. Autorii citează o serie de studii medicale recente în care nivelurile mari de creatinină din ser survin ca urmare a unor traumatisme severe ale rinichilor, în special în urma unor accidente grave de circulație sau asociate unor traume musculare scheletice puternice.

Cercetătorii concluzionează că în giulgiul din Torino a fost împachetat un om care a suferit politraumatisme severe de tipul torturii. Giulgiul conține într-adevăr urme de ser sanguin, o distribuție uniformă de nanoparticule de creatină de dimensiunea de 30-100nm legate de structuri ferice,  în fibrele de in care nu puteau fi obținute cu ajutorul pigmenților de culoare.

Săgeţile Lui mă înconjoară din toate părţile. El Îmi străpunge rărunchii fără milă, îmi varsă fierea pe pământ [Iov16:13].

Fotografie: replica a Giulgiului în Basilica din Cracovia – photo  by Milu Todut, mai 2014

Carlino E, De Caro L, Giannini C, Fanti G (2017) Atomic resolution studies detect new biologic evidences on the Turin Shroud. PLoS ONE 12(6): e0180487. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0180487

 

Despre Inima

Leave a reply

Despre inimă și alte eseuri este cea mai recentă carte publicată de Andrei Pleșu la Humanitas. Este o colecție de patru prelegeri susține cu diferite ocazii. Acestea sunt ușor de citit și urmărit păstrându- și oarecum oralitatea, spre deosebire de Parabole care constituie un studiu erudit, mi-a dificil de asimilat cititorului. Despre inimă, despre bătrânețe, despre prostie și despre problema răului.

1. Despre inimă de poate vorbi in mai multe sensuri, fiecare cu un nivel mai profund de semnificație decât precedentul. Inima la nivel clinic: este vorba de organul care pompează viața în întreg organismul. Apoi, la un nivel superior este inima romantică, sediul emoțiilor noastre, dureri și bucurii. Aceste prime două perspective sunt ușor de intuit însă lucrurile interesante sunt cele care urmează. Un rol neglijat al inimii în modernitate este acel epistemologic. Cunoașterea prin intermediul inimii. Acest tip de cunoaștere este complementar (dacă uneori nu chiar opus) celui rațional, definit prin acumulare succesivă de informații. Cunoașterea cu ajutorul inimii este una solară, opusă celei lunare (luciferice cum ar zice Blaga). Nu este una tip de silogistic, care avansează în trepte ci este mult mai “pneumatică”, mai intuitivă, lapidară. Este că și atunci când îți place cineva sau ceva dar nu stai sa analizezi care sunt motivele. Cunoașterea cu ajutorul inimii se poate face brusc, este ca o revelație. În fine, ultima treapta despre care Pleșu vorbește este inima omului ca sediului Principiului. În centrul ființei umane este inima lui, esența personalității sale. Dar odată ce omul parcurge această cădere în sine, această călătorie “in jos” rezultatul este total invers, este acea revelație a libertății, a descoperirii lui Dumnezeu. (Vezi mai departe Confesiunile sfântului Augustin.)

 

 

Razvan Anton, UAD Cluj, via Fabrica de pensule

2. Problema răului se pune strict in context strict religios. Dacă ieșim din acest context Răul devine un accident care nu are nevoie de explicații. Dar din perspectivă creștină se pune problema sensului răului nu a cauzei acestuia. Care este rostul acestuia? Cum poate un Dumnezeu bun și atotputernic sa permită existența răului în lume? Termenul tehnic pentru rezolvarea acestei dileme este teodiceea. Andrei Pleșu trece în revistă câteva posibile soluții, arătând in același timp ce argumente s- ar putea ridica împotriva.

a. Soluția estetica: Raul e fragmentar, binele e in ansamblu. Faptul că raul acționează nu înseamnă că acesta nu are un rost mai înalt și că imaginea de ansamblu nu este bună. Atata doar că noi nu vedem aceasta imagine de ansamblu. Dar dacă totuși nu vom putea noi pricepe imaginea de ansamblu, atunci ce rost are?

b. Soluția didactică: te educa, te modelează. Raul are un scop mai înalt decât putem noi pricepe, produce ceva bun in noi. Cu alte cuvinte, Raul lucrează în noi virtutea răbdării. Dar totuși, nu ar putea fi raul acest mai mic, suferința mai puțin chinuitoare?

c. Soluția liberului arbitru: plătim libertatea pe care o avem în dar prin posibilitatea de a o folosi greșit. Dumnezeu ne-a creat ființe libere din punct de vedere moral astfel încât nu suntem roboti care sa nu poată alege o alta cale decât ce a binelui.

d. Soluția răului iluzoriu. Raul nu este decât o parere de moment, este de fapt calea unui bine mai mare.

e. Soluția Leibniz: lumea noastră cu răul în ea nu este decât una dintre toate lumile posibile.

f. Soluția personala, diavolul: Raul are o singură sursă, și anume diavolul care la orice bine face un rău.

g. Soluția tainei: nu știm ce rost are răul, este o taina pe care nu o pricepem. Este o solutie care convine mult teologilor.

Andrei Pleșu propune acestei probleme a răului Parabola neghinei și a grâului. Pe scurt Dumnezeu nu smulge neghina pentru că nu cumva odată cu ea să smulgă și grâul. Răul aduce ceva vieții pe această carare pe care ne-a fost dat să mergem. Parabola neghinei temperează câteva excese ale creștinismului: excesul exigenței, zelului, activismului. Cum anume, va invit sa descoperiți în carte, alaturi de celelalte două eseuri.

“Ateul mizează pe convingerea că reperul menit să îi organizeze viața nu exista sau e un fals.” – A. Pleșu

Despre avort

Leave a reply

Așa arată un copil la 14 săptămâni, vârstă până la care civilizația noastră evoluată a decis că poate fi hăcuit și aruncat la gunoi.

Să te întrebi dacă e om sau nu, îl doare sau nu, e viu sau nu, e un semn de prostie: aici nu e vorba de credință sau necredință, ci de știință sau ignoranță. Nu există dubii: e deja om, are inimă și creier, îl doare. Iar dacă nu-l ucizi, se naște sub forma incontestabilă de copil. Simplul fapt că n-are încă CNP nu-l face mai puțin om decât peste încă 5-6 luni.

Să spui “mai bine hăcuit decât nedorit, neiubit sau abandonat” e probă de ticăloșie. Pe el cine-l întreabă dacă preferă să fie chiuretat sau să trăiască așa, neiubit? De unde știm că, odată născut, nu se găsește cineva să-l iubească și pe el? De unde putem ști câtă dragoste va dărui altora?

E normal să decizi pentru trupul tău. Dar ce faci când în el se află trupul altuia? Care, dacă ai răbdare, peste vreo 18 luni îți spune “mama”.

Nimeni nu vrea să interzică nimic. Dar e bine să știm despre ce vorbim. Măcar să debanalizăm grozăvia, ca să evităm să se ajungă vreodată la ea.

Indiferent de poziția fiecăruia, un lucru este clar: ideal ar fi ca nicio femeie, niciun cuplu tânăr să nu ia decizia tragică a avortului. Aceasta implică și educația sexuală a fetelor și a băieților, dar și educație în general, inclusiv cea pe care o oferă creștinismul prin predicarea înfrânării, respectului și responsabilității.

În loc să ne dăm în cap unii altora, mai bine am face tot ce este omenește posibil ca avortul să nu mai pară o banalitate ci o grozăvie, ca băieții să respecte fetele, ca tinerii să știe ce efecte poate avea un act sexual, ca familiile să sprijine tinerele gravide în loc să le împingă spre decizii tragice, ca educația să cultive respectul și responsabilitatea, și mai ales ca nicio femeie să nu fie obligată de viol, violență, sărăcie sau de presiunea anturajului să recurgă la avort.

Avortul e un act care ne privește ca societate, dar privește în primul rând femeile, și în special pe cele care cad victimă unor bărbați lași sau violenți, unor familii obtuze, sărăciei sau pur și simplu modei și spiritului veacului. Pe ele trebuie să le protejăm, să le înconjurăm cu delicatețe, înțelegere și respect, să le oferim toată iubirea și sprijinul ca să poată fi ferite de sarcini nedorite, sau să poată înflori ca mame, nu să fie forțate să recurgă la avort (fiindcă nicio femeie nu avortează de plăcere, iar efectul fizic și psihic este îngrozitor).

Cei care susțin avortul sunt datori să lupte cot la cot cu cei care îl condamnă pentru ca nicio femeie să nu fie obligată să recurgă la acest gest tragic.

Guest post by Adrian Papahagi, 24 martie 2017, used by permission. 

 

Despre supereroi

Leave a reply

Am revăzut de curând seria BATMAN iar filmul de debut Batman begins mi-a atras atenția în mod deosebit. Mi-am pus întrebarea: de ce au nevoie oamenii de supereroi? De ce au nevoie să fie salvați?

Este această nevoie înrădăcinată undeva în subconștientul colectiv, că omul este căzut și are nevoie de eliberare? Este răul undeva acolo și au nevoie oamenii obișnuiți de cineva din afara sistemului pentru a-i proteja și scăpa?

Iată unele idei pe care le-am desprins din film:

dorința de a ajuta oamenii în nevoie

dorința de a face dreptate

eroul e de partea binelui

are puteri supranaturale dar nu abuzează de ele pentru a face răul

este acolo unde ai nevoie de el și când ai nevoie de el

te vede chiar și atunci când tu nu îl vezi

știe când ești în primejdie

nu se dezvăluie pe sine pentru a te atrage de partea lui ci te lasă să îl descoperi

intervine în momentul în care nu poți face față situației

acceptă contribuția ta la planul său chiar dacă pari un biet pion nesemnificativ

răspunde nevoii oamenilor obișnuiți de a fi salvați

binele învinge răul, în cele din urmă

Acestea au fost câteva trăsături ale supereroului imaginat care sunt comune Supereroului creștinismului, dacă se poate spune asta. Este demersul deplasat sau lipsit de reverență? Neadecvat? Cred că nu. Să nu uităm că și în trecut popoare au demonstrat prin ceea ce au lăsat în urma lor că “veșnicia era în inimile lor”.

Comuniune

Leave a reply

COMUNIUNE

(Teatru // Text: Ioana GAVRILOVICI // Regia: Andra BUICU // Premiera: 14.04.2017)

Piesa are mai multe scene dar pot fi percepute două părți distincte: una narativă și una simbolistă. Prima parte propune prezentarea unui fir epic care merge de la ascensiunea zeolutului Baraba până la capturarea și încarcerarea acestuia de către romani. În câteva tablouri sunt introduse personajele și sunt prezentate tâlhăriile și petrecerile evreilor dar și demersurile ostașilor romani. Jocul scenic este simplu și direct, în general surprinzător de bun pentru amatori, dar comparabil cu ceea ce se poate vedea la teatrul studențesc Imago, spre exemplu. Costumele sunt de asemenea de remarcat.

Partea a doua începe în întuneric, este scena închisorii. Baraba ajunge înconjurat de demoni și alți condamnați, singur și abandonat. Visul său de mărire si de libertate parea ca se încheie aici. Oarecum criptic, are loc transformarea lui Baraba dintr-un un om sangvinic, de acțiune, brutal, poate puțin naiv, intr-un personaj disperat, agonic, însă căruia îi rămâne totuși speranța în eliberarea lui, contrar tuturor evidențelor. Viziunea regizorala este una matură, curajoasă, piesa folosind tehnologia în interesul său: jocuri de lumini și inserții audio, într-o prezentare unitară, inteligentă, negratuită. Este remarcabilă prezența lui David Mocan, cu un discurs expresiv, care alături de povestior, ușor faustian, sunt cred cei mai buni actori din această piesă. Tabloul răstignirii, încărcat de emoție autentică, este punctul culminant al piesei. Ușor previzibil, un copac înflorit, proiecție a florii albe plăpânde din mâna naratorului, este consumat într-un act colectiv sălbatic și violent.

Vocea înregistrată a sculptorului Liviu Mocan face mult pentru acest spectacol, la fel ca sunetul șofarului sau a strigătului de luptă Înviere. Finalul este prea “consumat”, prea dus pana la capat, prin detalieri si explicații.

Baraba nu reușeste să se integreze sau să se impună în neamul său: este un outlaw. Nu are părtășie nici cu cei din banda lui, cei care îi știau de frică dar de fapt nu prea îl respectau și care până la urmă ajung să se lepede de el pentru a-și salva pielea. Nu se apropie nici de hangiță care îl trădează romanilor. Ramâne singur și abandonat. Comuniunea lui Baraba are loc în mod desăvârșit doar cu Cel îmbracăt în alb, Cel înviat. Comuniunea are loc prin asumarea completă a identității Celuilalt.

Fotografii: VIA